Pentru cei ce privesc biserica din perspectiva statului, lucrurile sunt simple si nenuanţate. In cadrul statal, biserica este o instituţie ca multe altele şi beneficiează de aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca orice instituţie. Biserica este obligată de lege să-şi defăşoare activităţile în rigorile ei iar dacă o activitate a bisericii contravine legilor, ea nu se poate desfăşura sau trebuie oprită.
Pentru cei ce privesc biserica ca fiind extensia pământeană a lui Dumnezeu, lucrurile nu mai stau aşa. Se inversează viziunea şi biserica este cea care ar trebui să conducă societatea. Legile credinţei ar trebui să fie deasupra legilor statului şi toată lumea ar trebui să le respecte. Nerespectarea lor este un păcat şi va atrage mânia lui Dumnezeu.
Dacă doi indivizi discută o problemă de pe aceste două poziţii vor constata că în multe cazuri lucrurile sunt aproape ireconciliabile.
Cum rezolvi problema avortului, când biserica se opune întreruperii sarcinii, iar ateii consideră că este dreptul oricărei femei să decidă când dă viaţă şi când nu?
Cum rezolvi problema ateilor, care sunt cetăţeni şi beneficiază de toate drepturile şi îndatoririle acestei categorii sociale, iar biserica îi cataloghează ca fiind anticrişti şi-i condamnă la focul iadului?
Cum rezolvi problema parteneriatelor civile, când cetăţenii le cer considerând că li se cuvin, iar biserica le condamnă pentru că ea priveşte căsătoria ca uniunea dintre un bărbat şi o femeie, pentru că aşa este dat în scripturi?
Pe de o parte, biserica nu ar trebui să intervină în aceste probleme, pe de altă parte, statul nu ar trebui să intre cu bocancii în credinţă, ca să rezolve acest fel de probleme. În plus, biserica are tot dreptul la opinie şi la luptă socială pentru prezervarea credinţelor sale. Iată o dilemă perfectă.
Biserica, ca instituţie, este obligată de lege să se comporte în conformitate cu legile adoptate de guvern în chestiunea pandemiei. Pe de altă parte, ritualul bisericii este sacru şi biserica tot ca instituţie consideră că nimeni nu are dreptul la imixtiune în această chestiune, pentru că atentează la libertatea religioasă a cetăţenilor.
Toate aceste probleme sunt cauzate de dublul limbaj al bisericii, care este obligată de situaţie să împace limbajul religios cu cel laic şi să facă o apropiere între ce consideră a fi legile divine cu legile lumeşti. Lucru aproape imposibil.
Din cauza aceasta, biserica nu poate da Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Apele acestea pur şi simplu nu pot fi despărţite, ele sunt un tot pentru că viziunile bisericii şi statului sunt fiecare dintre ele un tot.
Chiar statul recunoaşte că nu există delict de credinţă pentru că, atunci când un individ face o faptă penală mânat de ce crede el a fi credinţa, statul îl pedepseşte, dar nu-i interzice rugăciunea.
Problema acestei dualităţi a bisericii în modernitate nu a fost rezolvată până azi şi nici nu cred că va fi rezolvată în viitor, într-un mod care să împace ambele părţi.
Atâta vreme cât biserica şi categorii de cetăţeni ai unui stat se aşază pe poziţii ireconciliabile vor exista conflicte pe care legile statutului nu le vor putea arbitra fără a provoca daune.
Atâta vreme cât biserica va avea pretenţii să catalogheze şi să înregimenteze anumite aspecte ale vieţii sociale, pentru că este obligată de dogmă, conflictul nu se va stinge.
Atâta vreme cât statul va judeca biserica după legile sale, conflictul va mocni.
Nu ştiu dacă şi cum se poate rezolva problema aceasta, poate viitorul va găsi un răspuns la chestiune. Intre timp, un pic de dialog între autorităţi şi biserică n-ar strica şi mai puţină intransigenţă ar fi chiar de dorit.
Dacă şi autorităţile şi biserica au făcut la început concesii şi lucrurile păreau a curge cumva mulţumitor pentru ambele părţi, iată ca discursul patriarhului ce a ameninţat statul cu mânia lui Dumnezeu a stârnit reacţii puternice. Puterea politică a făcut o concesie majoră, asumându-şi riscul sanitar de rigoare.
Iată cum au decurs "ostilitățile" dintre Guvern și BOR:
Orban anunță că și pelerinajul de Sf. Dumitru va fi interzis
Patriarhul n-a înţeles faptul că trăim vremuri anormale şi reacţia sa a fost probabil stârnită de faptul că a considerat că nu a îndeplinit întocmai vrerea lui Dumnezeu.
Patriarhul a considerat că vorbeşte în numele credinţei, nu ca şef al unei instituţii din statul român. A greşit şi ca şef de instituţie, dar şi ca apărător al credinţei, pentru că nu s-a sustras perspectivei duale asupra lucrurilor.
Citește și alte opinii interesante pe subiect: