„Anul electoral 2024 ne va pune în faţa unor opţiuni care vor marca destinul ţării noastre”, spunea în mesajul de Anul Nou președintele Klaus Iohannis.
Sugera, așadar, președintele că ne aflăm în fața unor răscruci între opțiunea europeană și cea antieuropeană când va trebui să alegem nu atât între partide și oameni, ci între direcții de destin.
Ceea ce se întâmplă acum în România reflectă tensiunea și frustrarea din societate, care ar putea să influențeze major, poate chiar decisiv, tocmai opțiunile „care vor marca destinul ţării noastre”.
Multe dintre revendicările de pe lista celor 76 emise marți de protestatari arată direcții periculoase spre populism, împotriva regulilor de piață. Arată o totală neîncredere în instituțiile statului. Adică materialul ideal pentru preluarea de către populiști vânzători de iluzii.
Ce mai arată acest protest este lipsa totală de dialog și încredere între guvernat și guvernant. Oamenii au ajuns în stradă și pentru că nu au fost nici măcar auziți.
Politizați sau nu, liderii protestului au arătat hârtii cu solicitări adresate anul trecut instituțiilor statului, ministerelor, la care nu au primit niciun răspuns.
Asta în timp ce miniștrii de resort susțin că habar nu aveau de supărările oamenilor din domeniul lor.
Ceea ce diferențiază acest protest de cele pe care le-am mai văzut în România este și faptul că în stradă nu sunt bugetari, ci mediul privat. Cei care învârt elicele economiei pentru ca ea să producă. Și nu doar dintr-un domeniu, de aceea și revendicări atât de multe și diferite.
Pe de altă parte, reacția instituțiilor, de forță și nu numai, în fața protestelor arată deprofesionalizare, tentații autoritariste și lipsă de respect pentru regulile democrației.
Trupe SAS scoase cu puști de asalt vânturate spre protestatari pașnici, mașini lovite cu picioarele de șefi din poliție, oameni ridicați pentru postări pe Facebook, dosare penale pentru conversații pe Whatsapp. Un exces de forță care mai mult înfurie.
În același timp, e greu de explicat de ce oamenii nu sunt lăsați să protesteze în fața Guvernului. Dacă vor să intre neautorizați în Capitala sunt împiedicați de baraje, ceea ce este extrem de discutabil sub aspectul legalității. Dacă cer autorizație, sunt refuzați.
Ar perturba traficul, după cum spune primarul general? Da. Un protest încurcă, dar până la urmă rostul lui este să atragă atenția. Protestele în liniște nu produc efecte. Important este să nu fie violente și rolul autorității nu este să le blocheze, ci să le organizeze pentru a nu degenera.
Art 39 din Constituție prevede că „mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme”. Nu există nicio condiție de rezonabilitate, invocată de primarul general.
De fapt, pare că toate instituțiile statului lucrează pentru ca sub geamurile Guvernului Ciolacu să fie liniște, cu încălcarea dreptului la protest.
Și în timp ce toate acestea se acumulează periculos, chiar dacă sunt ținute încă departe de Piața Victoriei și Cotroceni, unde este președintele României?
Misiunea lui în aceste vremuri nu ar fi să rezolve chestiunea RCA sau a legii ursului. Rostul lui ar fi ca de la înălțimea funcției și încărcat cu investiția de încredere făcută în el de popor, să fie prezent și să medieze între societatea inflamată și guvernanții incapabili să mai comunice cu ea.
Traian Băsescu, cu toate păcatele lui imense, era mereu prezent. Cu ciupilica pe Valea Oltului, între oierii care țipau la ușa lui, încasând insultele polițiștilor pe care nu i-a împiedicat nimeni să-i tulbure liniștea.
Președintele ca instituție, nu ca persoană fizică, era o prezență esențială, o voce cu autoritate, un reper pentru societate. A făcut bine, a făcut rău, a reacționat corect, a reacționat greșit, dar nu a rupt niciodată legătura cu poporul și nu s-a derobat niciodată de mandatul care i-a fost încredințat.
Klaus Iohannis este doar o absență. Iar un motiv important al momentului critic în care am ajuns ca societate este și această absență cronică, care a golit de conținut o poziție cheie în arhitectura statului român.
Ultima, poate singura lui conectare reală cu poporul, a fost în primul mandat, cu geaca roșie. De atunci ori a lipsit cu totul, ori a bifat o prezenţă irelevantă și iritată, ca la protestul profesorilor.
Este adevărat că după atâția ani de indiferență și răceală, după atâta absență, la nivelul de neîncredere la care s-a prăbușit, misiunea de mediator a președintelui ar fi fost foarte dificilă acum. Dar asta nu-l scutea de obligația de a-și face datoria.
Iar în această absență constantă, președintele a fost extrem de activ pentru propriul interes. La fel ca acum când cu țara tot mai furioasă pare preocupat doar cum să-și asigure o funcție cât mai bună pentru viitor.
Derobarea președintelui nu marchează doar lunile pe care le mai are din mandat, ci mai ales alegerile care vor fi făcute în acest context. Acele alegeri „care vor marca destinul ţării noastre”.