Cazul Epstein continuă să-i amenințe pe oamenii politici. Însă nu în Statele Unite, cum ar fi de așteptat.
Există o ironie a nemuritorului scandalul Jeffrey Epstein: s-ar putea să nu fie vreodată mai mult decât o supărare trecătoare pentru președintele Donald Trump, care îl cunoștea bine pe Epstein, dar l-ar putea înlătura de la putere pe premierul britanic Keir Starmer, care nu l-a întâlnit niciodată pe finanțatorul infractorilor sexuali, scrie The Atlantic.
Starmer are acum o rată de dezaprobare de 71% și conduce cel mai nepopular guvern britanic de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Motivele pentru care situația liderului Partidului Laburist este tot mai dificilă țin de moralitate, pentru că decența și rușinea contează încă în politica britanică. Dar sunt și instituționale.
Un președinte american este mai puțin responsabil din punct de vedere democratic decât prim-ministrul britanic, deoarece partizanatul a dezactivat pârghiile de control pe care Părinții Fondatori ai Americii le-au impus șefului Executivului, arată publicația citată.
Mandelson îi dă de furcă lui Starmer
Problemele lui Starmer provin din numirea lui Peter Mandelson, un politician laburist cunoscut sub numele de „Prințul Întunericului”, ca ambasador al Marii Britanii în Statele Unite.
Mandelson era cunoscut de mult timp pentru prietenia sa cu Epstein, dar tot a obținut postul, înlocuind-o pe Karen Pierce, o eficientă diplomată de carieră, cu legături apropiate cu lumea MAGA, care nu dorea în mod special să renunțe la post.
Mandatul lui Mandelson a durat doar opt luni, până în septembrie, când s-a aflat că era chiar mai apropiat de Epstein decât se credea anterior. El își exprimase furia față de urmărirea penală a lui Epstein pentru infracțiuni sexuale într-un tribunal din Florida în 2008. Ceea ce a fost suficient de rău pentru Starmer.
Însă dezvăluirile conținute în tranșa de 3,5 milioane de documente publicată la sfârșitul lunii trecute de Departamentul de Justiție au agravat criza.
Înregistrările par să-l arate pe Mandelson oferindu-i lui Epstein informații confidențiale. Mai arată şi plăți directe în scopuri nespecificate de la Epstein către Mandelson și actualul său soț (Mandelson a declarat că nu-și amintește că a primit banii). Există chiar și o fotografie cu Mandelson în lenjerie intimă.
Este a treia ieșire rușinoasă a lui Mandelson din viața publică de-a lungul lungii sale cariere politice, dar de data asta pare să fie ultima. El nu mai este membru al consiliului privat (care îl consiliază pe rege), al Camerei Lorzilor sau al Partidului Laburist.
Dar chiar și o astfel de demascare amănunțită a carierei politice a lui Mandelson s-ar putea să nu fie suficientă pentru a-l salva pe Starmer.
Deși alegătorii au acordat Partidului Laburist o majoritate parlamentară covârșitoare în 2024, Starmer pare că nu și-a dat seama cum să o folosească. S-au realizat puține lucruri, iar problemele Partidului Laburist par să aducă beneficii Partidului Reformator, o nouă formațiune naționalistă și populistă condusă de instigatorul Brexit-ului, Nigel Farage.
Acum se preconizează o criză la nivelul conducerii Partidului Laburist. Tulburările par să scadă valoarea lirei sterline, iar pariorii cred că mai există doar 33% şanse ca Starmer să prindă sfârșitul anului în funcţie.
America nu e ușor de impresionat
Contrastul cu America este izbitor. Pentru multe personalități politice americane, faptul că s-au înțeles cu Epstein nu-i un motiv de jenă. „Este într-adevăr timpul ca țara să se ocupe poate de altceva, acum că nu a ieșit nimic la iveală despre mine”, a declarat Trump, în Biroul Oval, pe 3 februarie, despre marele scandal.
Președintele american este menționat de mii de ori în ultimele documente publicate, dar nu există dovezi convingătoare privind implicarea sa.
Doi miliardari din anturajul lui Trump - Howard Lutnick, secretarul Comerțului, și Elon Musk, super-donatorul republican și fost angajat special al guvernului - au ignorat documentele care atestă planurile lor de a-l vizita pe Epstein pe insula lui.
Statele Unite ar trebui să fie o țară puritană în comparație cu "Europa fără Dumnezeu", dar în realitate sunt atât de saturate de scandaluri, încât altele noi nu stârnesc multă indignare.
Un singur ambasador dubios - Trump a numit mulți, aproape toți neobservați de public - cu greu ar putea dărâma o președinție în SUA, notează publicația.
Controversele care i-au implicat pe premierii britanici în epoca recentă par ciudate după standardele americane. În timpul pandemiei, Cabinetul Boris Johnson a fost afectat de „Partygate” - celebrele ședințe bahice ale oficialilor guvernamentali în timp ce țara era în carantină. În schimb, petrecerile de la Casa Albă în zilele de lockdown s-ar putea să nu se numere nici măcar printre cele mai grave 100 de scandaluri Trump.
Diferența esențială între două sisteme politice
S-ar putea crede că prim-ministrul britanic – care, prin definiție, are o majoritate parlamentară în spate într-o țară în care Parlamentul e puterea supremă – s-ar comporta mai mult ca un monarh ales decât ca președintele american, care ar trebui să fie constrâns de mecanisme de control și echilibru.
Dar în zilele noastre, opusul pare a fi adevărat: sistemele parlamentare încurajează loviturile de palat, întrucât, dacă-l înlături pe liderul partidului tău, i-ai putea lua funcția. Cu toate acestea, dacă reușești să-l pui sub acuzare și să-l înlături pe președintele american, nu ajungi să-i iei locul.
Posibilitatea unei moțiuni de neîncredere ar trebui să-l țină pe prim-ministru responsabil din punct de vedere democratic.
În SUA, impeachment-ul este conceput pentru a fi folosit în cazuri extreme. Dar utilizarea sa repetată în ultimele decenii - o dată împotriva lui Bill Clinton și de două ori împotriva lui Trump - i-a dovedit inutilitatea.
Într-o perioadă cu congrese strâns divizate și extrem de partizane, șansa unei condamnări în Senat este aproape de zero - chiar dacă președintele face ceva de genul încercării de a rămâne în funcție după ce pierde alegerile.
În ultima jumătate de secol, Congresul și-a predat tot mai mult autoritatea președintelui și puterii executive.
Nu mai există o separare a puterilor
Când Thomas Jefferson scria despre dezavantajele guvernării parlamentare, el a observat că „un despotism electiv nu e guvernarea pentru care luptăm; ci unul care nu ar trebui să fie fondat doar pe principii libere, ci în care puterile guvernamentale ar trebui să fie astfel împărțite și echilibrate între mai multe organisme instituţionale, încât nimeni să nu poată depăși limitele lor legale”.
Atunci când nu există separare a puterilor, ci doar o separare a partidelor, acest sistem complex se descompune, lăsând o președinție imperială având fix puterea concentrată de care se temeau Fondatorii.
Aceștia ar fi, de asemenea, întristați de faptul că, la 250 de ani după declararea independenței față de un rege britanic tiran, sistemul american de guvernare are o responsabilitate democratică mai redusă decât cel britanic.
Dar poate că nu ar fi complet șocați: ideea că ar putea exista ceva intrinsec Americii care să o imunizeze la autocrație a fost anticipată și considerată necredibilă. „Natura umană este aceeași de fiecare parte a Atlanticului”, a scris Jefferson, adăugând: „Momentul pentru a ne proteja împotriva corupției și tiraniei este înainte ca ele să pună stăpânire pe noi”.
T.D.