Emmanuel Macron a intrat în pandemie cu o popularitate destul de vulnerabilă și singurele cărți pe care părea a le juca erau cele care țineau de autoritatea în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, președintele francez s-a poziționat ca un lider autoritar, și-a asumat decizii nenegociabile și a impus restricții severe francezilor.
Și a ajuns să conducă detașat sondajele, cu câteva luni înainte de alegeri.
Recent, comentatorii și jurnaliștii internaționali remarcau parcursul rapid al lui Eric Zemmour, un fost jurnalist cu viziuni de extremă dreapta. Creditat cu doar 5% din intenţiile de vot în sondajele din vară, el a înregistrat o ascensiune fulgerătoare, ajungând undeva la 13-18 procente, în funcție de institutul de sondare. Zemmour o devansase pe Marine Le Pen, lidera Adunării Naționale, fostul Front Național.
Acesta e contextul în care Emmanuel Macron a afirmat că vrea să îi enerveze până la capăt pe cei care refuză să se vaccineze împotriva Covid-19.
O declarație care a stârnit imediat reacțiile critice ale tuturor oponenților și ale unei bune părți din presa franceză.
A fost o scăpare, o exprimare nefericită? Puțin probabil, pentru că președintele francez a explicat exact ce anume înțelege prin enervarea antivacciniștilor, pe care a și numit-o strategia de combatere a acestora. Mai degrabă este o poziționare de forță, o declarație de candidatură, în condițiile pe care Macron le anunță, setând în acest fel și temele majore ale campaniei.
Declaraţia de candidatură este una dintre mărcile politicii franceze. A fost inaugurată înaintea scrutinului prezidenţial din 1995, de către Jacques Chirac.
Pe 4 noiembrie 1994, Chirac intră, pentru a treia oară, în cursa pentru preşedinţia Franţei; anunţul oficial al candidaturii este puternic ritualizat, atât prin locul ales, cât şi prin felul în care a fost susţinut. Chirac alege textul scris pentru a-şi anunţa candidatura, sub forma unui interviu dat cotidianului regional Voix du Nord (ulterior, a fost redactat un comunicat de presă conţinând textul declaraţiei, remis Agenţiei France Presse). Faptul că întreaga punere în scenă se desfăşoară în provincie nu este întâmplătoare, ea articulând chiar conţinutul discursului, care atacă politica de „parizianizare”.
Declaraţia de candidatură a lui Chirac statuează un nou gen al comunicării politice în Franţa.
Nicolas Sarkozy intră în alegeri din partea unei formaţiuni politice de dreapta, UMP, al cărei preşedinte a fost din anul 2004. Alege tot forma scrisă a discursului, în pofida faptului că se aştepta de la el o apariţie publică, televizată.
Diferenţa faţă de declaraţia lui Chirac este aceea că, de data aceasta, avem de-a face cu o comunicare de masă, discursul său fiind trimis, simultan, în 60 de redacţii. Textul scris îi permite desfăşurarea unui discurs amplu şi configurarea unui spaţiu propriu.
De asemenea, forma scrisă a textului îi lasă libertatea de a-şi asuma un interlocutor generic, impersonal, căruia nu i se adresează direct, nu îl cheamă (apelează), ci doar îl numeşte.
Acest lucru ţine de specificul său discursiv, el putând fi întâlnit în discursurile anterioare, inclusiv în cel de investire a sa în funcţia de preşedinte al UMP.
„M-am schimbat. M-am schimbat pentru că, din momentul în care m-aţi desemnat, am încetat să mai fiu omul unui singur partid, fie el primul din Franţa. M-am schimbat pentru că alegerile prezidenţiale sunt o probă a adevărului, căreia nimeni nu i se poate sustrage. Pentru că acest adevăr vi-l datorez. Pentru că acest adevăr îl datorez francezilor”, spunea Sarkozy.
Emmanuel Macron a ales să își gradeze declarația de candidatură și primul pas l-a făcut pe modelul lui Chirac, printr-un interviu acordat Le Parisien.
Cu jumătate de gură, Macron și-a exprimat intenția de a candida pentru prezidențialele din 2022. Nu e timpul pentru o declarație oficială de candidatură, a spus el în interviul pentru Le Parisien, „pentru că sunt decizii importante de luat, repede, în ceea ce privește pandemia”, care, adaugă, îl obligă să facă „niște alegeri personale”.
E o declarație de candidatură și conține, cum e cutuma, poziționarea.
Macron a mers pe imaginea liderului puternic, care nu își negociază deciziile și care conduce Republica în direcția cea bună, cu toți ceilalți aliați contra lui.
Asta a fost una dintre mizele declarației care, amintește un comentariu în Les Echos, seamănă cu atitudinea arogantă a lui Macron din campania pentru primul mandat.
Confirmă sau contrazice teza politologului bulgar Ivan Krastev, care prevedea că pandemia va duce la eșecul liderilor populiști, tocmai pentru că aceștia nu au soluții decât la crizele pe care ei înșiși le provocă, în vreme ce o criză reală, cum e pandemia, le demască impostura?
La prima vedere, Emmanuel Macron nu s-a urcat pe valul populist și nu a cedat șantajului de popularitate, așa cum au făcut la București președintele Klaus Iohannis și guvernul PNL-PSD, care, de teama procentelor pierdute și a șantajului AUR, au renunțat la măsuri reale împotriva pandemiei, lăsându-i pe oameni, din nou, expuși riscurilor.
La o privire mai atentă, însă, majoritatea francezilor nu pune la îndoială argumentul științific și aprobă deciziile politice puternice, pe care, de altfel, le și așteaptă de la președintele Republicii.
O explică scriitorul Herve Le Tellier, distins cu Goncourt în 2020, într-un interviu acordat Spotmedia: "În Franța, sigur nu avem jumătate de populație care să creadă că lumea a fost creată în 6 zile. Nu toată lumea este fizician teoretic sau astronom, dar raportul cu realitatea este evident diferit. La noi, lumea știe că Pământul se învârte în jurul Soarelui, că facem parte într-o galaxie și că planeta noastră are peste 4 miliarde de ani. Iar pe cei care nu cred asta îi privim ca pe o minoritate bizară. Și nici nu mergem la slujbe în mod regulat, este ceva ce fac destul de puțini oameni, nu este o regulă socială".