Asaltul puterilor revizioniste dictatoriale ale Orientului asupra lumii libere asociate Occidentului pare să fi intrat în faza pregătirilor finale.
Așa cum am mai spus cu alte ocazii, întrebarea nu este dacă, ci când vor decide China și Rusia să dea atacul decisiv asupra ordinii liberale occidentale și preeminenței puterii americane. Probabil, atunci când vor considera că Statele Unite și Occidentul sunt suficient de slabe, erodate și dezbinate intern, pentru a se mai putea mobiliza să lupte și să respingă agresiunea.
Căderea Pax Americana, adică a ordinii mondiale bazate pe sistemul garanțiilor de securitate americane și pe supremația globală a SUA, ar însemna o catastrofă pentru generația noastră și a copiilor noștri.
Mai ales aici, în această regiune vulnerabilă, de periferie geopolitică, de intersecție a imperiilor, în care influența dominantă și direcția strategică au depins întotdeauna de dinamica ordinii europene și mondiale, prăbușirea garanțiilor de securitate americane ar echivala cu sfârșitul lumii libere.
Dacă acest lucru se va întâmpla, dacă SUA nu vor mai putea fi garantul credibil al libertății, democrației și normelor internaționale, schimbările efective vor avea un impact teribil asupra modului în care ne vom trăi restul vieții, iar „minunata lume nouă” va dura foarte mult, oricum dincolo de orizontul vieții noastre, până când Occidentul și sistemul democrațiilor liberale vor mai putea să întoarcă iarăși balanța de putere.
La urma urmei, Chinei i-au trebuit două sute de ani să recupereze avansul pe care Occidentul capitalist, industrializat și liberal l-a luat după 1800, atunci când Marea Britanie, Europa și SUA au depășit China imperială ca primă putere economică, tehnologică și militară a lumii, după aproximativ 1.500 de ani de incontestabilă supremație a autocrației și dinastiilor chineze.
Pentru noi, însă, aici, reperul istoric mult mai apropiat și mai relevant a fost declinul și apoi dispariția Uniunii Sovietice și a regimurilor comuniste, care ne ținuseră captivi în izolare, întuneric și înapoiere timp de 45 de ani.
Întâmplător sau nu, în prezent crește presiunea Rusiei la frontierele Ucrainei, simultan cu cea a Chinei comuniste (Republica Populară) asupra Republicii China (Taiwan). Nu avem, bineînţeles, niciun fel de dovezi ale unei coordonări politice a Beijingului și Moscovei în această dublă ofensivă strategică, dar nici nu ne putem opri observațiile privind strania coincidență.
Și mai știm ceea ce este la fel de evident, că -în situația ipotetică a unei duble agresiuni- SUA nu ar avea în prezent capacitatea de a lupta pe două fronturi. Sperăm doar să nu se întâmple în același timp.
Marea Neagră și Strâmtoarea Taiwan, deși la mare distanță geografică una de alta, concentrează întreaga esență a conflictului lumii în care trăim – contestarea ordinii bazate pe valori liberale, pe norme internaționale și pe puterea SUA de a apăra lumea liberă.
Cine spune că nu mai există decât tensiunea geopolitică din Indo-Pacific și interesul exclusiv al SUA de a apăra Taiwanul de China comunistă se înșală.
Administrația de la Washington dă semnale tot clare, mai frecvente și mai convingătoare că este preocupată în același timp de creșterea presiunii hibride a Rusiei în zona Mării Negre.
Este pentru prima dată când Statele Unite pregătesc o strategie pentru zona Mării Negre, care va include cu siguranță Ucraina. Dacă speranțele de cooptare a Ucrainei în NATO sunt mult diminuate de reticența Franței și Germaniei de a-și deteriora relațiile economice cu Rusia, nimeni nu poate opri guvernul american să dezvolte o strategie alternativă pentru regiunea Mării Negre, destinată în principal securizării Ucrainei.
Deocamdată, am putea doar specula pe marginea acestei strategii americane și a semnificațiilor ei regionale, mai ales în contextul în care UE discută conceptul de autonomie strategică europeană, iar NATO discută noul concept strategic. Ambele viziuni ar trebui adoptate oficial în cursul anului viitor dar, în subtext, ambele vorbesc de o decuplare mai mare sau mai mică a europenilor de puterea americană.
Administrația de la Washington caută, în aceste condiții instabile, o cale proprie de a-și consolida prezența în regiune, înainte de a fi prea târziu.
Această interpretare speculativă nu ar merge mai departe de ideea oarecum previzibilă a creșterii prezenței militare americane în zona Mării Negre (prin extensie, în Intermarium, de la Marea Baltică la Marea Neagră) și poate chiar a unei anumite instituționalizări, adică a unui nou format de securitate.
Un „NATO” mai mic, est-european, la care s-ar putea adăuga și Marea Britanie.
Recenta vizită a secretarului Apărării Lloyd Austin în Ucraina, Georgia și România și discuțiile semi-oficiale pe care importanți lideri de opinie și specialiști le poartă deocamdată la nivelul unor prestigioase think-tankuri[1] sau la nivelul unor comitete și grupuri de lucru ale Congresului[2] ne arată un interes real al SUA pentru regiune.
Alte două state costale, membre ale NATO, Bulgaria și Turcia, nu par să reprezinte în momentul de față opțiuni de primă elecție ale SUA în vederea elaborării noii strategii pentru zona Mării Negre, din cauza lipsei de credibilitate externă a președinților de la Sofia și Ankara și a duplicității acestora în relația cu Vestul și cu Rusia.
Recent, oficiali ai SUA și Marii Britanii au sugerat aliaților europeni că dețin informații privind posibile planuri ale Rusiei de a ataca Ucraina[3] în următoarele 2-3 luni sau de a desfășura o incursiune militară pe teritoriul Ucrainei, pentru acapararea unei porțiuni de teritoriu.
Exercițiile militare ale Rusiei și Ucrainei în zonele de frontieră, dinspre Belarus până la Marea Neagră, sunt de o amploare fără precedent[4]. Rusia are în prezent 92.000 de soldați concentrați la frontiera ucraineană.
Moscova știe totodată că Ucraina nu mai este cea din 2014, care a cedat Crimeea fără să tragă un singur foc de armă, iar întărirea forței militare a Kievului în ultimii ani, finanțarea și aportul de armament american sunt certitudini și că vor continua și se vor amplifica în anii care vin.
O amânare pe termen lung a invaziei ar însemna aproape anularea posibilității ca Rusia să mai poată îngenunchea vreodată ușor Ucraina, iar costurile și incertitudinile războiului ar crește tot mai mult și pentru Rusia.
Realist vorbind, peste 5-10 ani ar fi prea târziu pentru ca Rusia să se mai gândească la zonele sudice ale Ucrainei. Timpul curge în favoarea Ucrainei, care primește tot mai multă asistență militară din partea SUA, iar curând va fi suficient de puternică pentru a înfrunta un atac rusesc și suficient de integrată politico-militar pentru a beneficia de sprijin american și britanic.
Dar acum Ucraina este încă descoperită și vulnerabilă, iar Rusia ar dispune de o superioritate militară netă.
Știm că și în aprilie s-a vorbit insistent de riscul unui război ruso-ucrainean și nu s-a întâmplat nimic.
Aceasta ar putea fi o indicație că nici acum nu se va ajunge la ciocnire sau, dimpotrivă, ar putea fi un semn că cineva se gândește să repete amenințarea o dată sau de două ori pe an, să o facă obositoare și plictisitoare pentru opinia publică și pentru liderii politici occidentali, în ideea că în felul acesta nu va mai fi credibilă în viitor, iar măsurile de apărare nu se vor mai lua de fiecare dată la același nivel, până când va veni momentul optim pentru o lovitură fulgerătoare.
Putin ar dori astfel să transforme Ucraina în „Petrică panicatul”, care trezește degeaba satul că vin lupii.
Obiectivul prezumat al unei astfel de invazii ar fi să consolideze pozițiile Rusiei la Marea Neagră și să asigure Crimeii anexate în 2014 o bază mai solidă de inserție pe uscat, de la Donețk și Mariupol până la Kherson și Odesa, practic toată fâșia sudică a Ucrainei.
De ce ar putea gândi așa Kremlinul?
Simplu, pentru că, în eventualitatea unei alianțe militare Ucraina-SUA, exact în această zonă sudică se presupune că ar apărea primele baze militare americane, izolând Crimeea de Rusia.
Ministrul de Externe britanic avertizează Rusia că o eventuală intervenție militară în Ucraina ar fi o gravă greșeală[5].
Moscova dezminte orice intenție de a ataca Ucraina și încearcă să portretizeze un Occident isteric, belicos, panicat inutil și obsedat de pericolul rusesc. Așa cum am afirmat mai sus, această tactică ar confirma teza de mai sus, conform căreia, prin repetarea scenariului unei amenințări militare și neconcretizarea lui, treptat ar putea scădea vigilența și măsurile de contracarare ale Ucrainei și ale SUA.
Tocmai din acest motiv, o strategie a SUA în zona Mării Negre, care ar desena niște contururi stabile ale liniilor de apărare ale Occidentului pe termen lung în regiune și ar așeza niște piese de rezistență credibile și descurajante pe harta zonei Mării Negre ar fi mai mult decât binevenită.
La nivel global, furtuna din Marea Neagră nu este însă singura.
În Strâmtoarea Taiwan este taifun. Mai mult ca oricând după 1945, este nevoie acum ca alianțele Americii în Europa și Asia să fie puternice, credibile și funcționale. Statele Unite nu pot garanta singure aliniamentele lumii libere.
Uniunea Europeană și NATO nu se pot sustrage acestei imense încordări hibride care vizează războiul pentru supremație globală SUA-China.
UE pur și simplu nu se poate ascunde sub machiajul autonomiei strategice europene în încercarea de a-și defini neutralitatea în uriașa competiție sino-americană pentru preeminență, așa cum ar dori Beijingul.
Occidentul transatlantic trebuie păstrat și consolidat. UE nu poate renunța la setul valorilor sale fundamentale atunci când își definește relațiile cu China și Rusia.
În Asia, deși a supărat Franța prin anularea contractului pentru submarinele Barracuda, alianța SUA-Marea Britanie-Australia (AUKUS) este oportună și inspirată și întărește capacitatea strategică occidentală la sud de Taiwan, într-un format credibil, eficient și capabil să oprească tendințele de expansiune a influenței chineze în Pacificul de Vest.
La nord de Taiwan, le revine Japoniei și Coreei de Sud rolul de principale aliate ale SUA, iar bazei militare de la Okinawa[6] (sudul Japoniei) rolul de avanpost american strategic în apropierea punctului geopolitic fierbinte al strâmtorii care separă Republica Populară de Taiwanul democratic.
Pentru câțiva ani de acum înainte, Strâmtoarea Taiwan și Marea Neagră se profilează a fi cele două zone de mare interes geopolitic și geostrategic pentru Statele Unite, în condițiile în care administrațiile de la Washington nu vor mai avea, după retragerile din Orientul Mijlociu, prea multe alte implicări militare externe.
România ce face?
România ar trebui, prin comportamentul și performanțele ei, pe plan extern dar și intern, să se ridice la înălțimea și miza formidabilă a acestui moment istoric crucial.
O primă condiție ar fi, s-o spunem cu modestie, măcar să nu le furăm motorina din rezervor aliaților americani, să se poată ridica de la sol F-urile, când va fi nevoie. Și apoi vin alte cerințe, ceva mai sofisticate.
Fiind parte a uneia din cele două regiuni de risc în care pot apărea conflicte majore, generate de cele două puteri revizioniste orientale care își doresc schimbarea ordinii mondiale, România va trebui să se implice de o manieră responsabilă și activă în strategia nascentă la Marea Neagră pe care o pregătesc Statele Unite, găsind totodată formula optimă de a rămâne un bun partener în cadrul proiecțiilor strategice ale Uniunii Europene.
Iar pentru o asemenea misiune, deloc simplă, ne trebuie cu adevărat o clasă politică excepțională, care să ne treacă prin furtuna în care intrăm. Nu una fără onoare, care să ne scufunde în rușinea trădării și în ridicolul schimbării peste noapte a discursului politic.
[1] https://cepa.org/black-sea-security-reviving-us-policy-toward-the-region/
[2] https://www.atlanticcouncil.org/commentary/testimony/brzezinski-testifies-to-us-senate-foreign-relations-committee-on-black-sea-security/
[3] https://www.nytimes.com/2021/11/19/us/politics/russia-ukraine-biden-administration.html
[4] https://www.reuters.com/world/russia-ukraine-both-step-up-military-alert-with-combat-drills-2021-11-24/
[5] https://www.reuters.com/business/aerospace-defense/exclusive-britain-says-russian-attack-ukraine-would-be-grave-mistake-2021-11-24/
[6] https://libguides.gwu.edu/okinawa/militarybases/maps