Premiul Nobel ar putea avea, în acest an, virtutea de a mai adăuga o greutate în talerul care ține democrația deasupra regimurilor politice tot mai pervertite, până la cele potrivnice omului. În fond, asta a fost intenția lui Alfred Nobel.
Comitetul Nobel a fost de câteva ori surprinzător în deciziile pe care le-a luat, de la premiul pentru literatură atribuit lui Churchill, până la cel primit de Bob Dylan și mai ales la cel cu care a fost laureat Peter Handke, susținător entuziast și chiar afectiv legat de Slobodan Miloșevici, cel care a reintrodus în istoria occidentală de după nazism epurarea etnică, în forme de execuție brutale, dar și stilizate, așa cum a fost violul genocidar practicat în tabere special amenajate și prin care se urmărea frângerea fizică și psihologică a femeilor bosniace.
Or, atunci când Alfred Nobel nu vorbea atât de valoarea literară a unei opere, cât mai ales de vocația idealistă pusă în slujba umanității, Handke nu ar fi trecut testul.
Sunt rare momentele de răscruce reală din istorie și generația noastră este într-o astfel de intersecție, în care toate semnele arată că un drum ne ține în democrație, chiar fragilizată, imperfectă, afectată sistemic de mediocritate și de un sistem de selecție a elitelor tot mai comercial, pe când celălalt ne trimite în forme pervertite, uzurpate de democrație, în care politicienii ajung la putere prin mecanisme populiste și folosirea emoțiilor primare ale oamenilor și, odată ajunși acolo, îşi creează rețele autocrate, iliberale de putere.
Aceasta, de altfel, este una dintre mizele uriașe ale războiului de agresiune purtat de Rusia în Ucraina: prezervarea democrației în fața autocrației.
Aceasta din urmă are astăzi avantajul perfid de a avea pe masă resentimente, frici, uri primare, pe care se poate cățăra, dar mâine, dacă aceste regimuri vor înainta, societățile vor fi prinse în chingi greu de desprins, dacă ne uităm la cât de mult a rămas comunismul, în pofida falimentelor lui economice și morale deopotrivă.
Or, tocmai în astfel de momente de răscruce, Comitetul Nobel poate respecta voința lui Alfred Nobel și poate arăta lumii – nu doar aceleia care citește cărți și consumă cultură, ci întregii lumi – că există un singur drum pe care omenirea se poate prezerva și poate fi în siguranță.
Provocarea Marelui Inchizitor al lui Dostoievski e înșelătoare: niciodată alegerea în orb a pâinii și securității minimale nu te hrănește și apără pe termen lung, iar costurile sunt imense. Nefericirea cauzată de o conștiință abandonată costă, de-a lungul vieții, enorm.
Au mai fost câteva astfel de momente când Comitetul Nobel a înțeles că istoria mare se petrece și că se poate petrece și rău. Unul dintre acestea este decizia de a acorda Nobelul pentru Literatură lui Boris Pasternak, al cărui Dr. Jivago rămâne unul dintre acele personaje tragice care înțelege că, atunci când trăiești într-un regim politic rău, chiar dacă tu te menții bun, la margine, vrei doar să trăiești în cotidianul mic, istoria mare nu te lasă și te zdrobește.
Pasternak a fost nevoit să refuze premiul, istoria care îl zdrobea se numea Uniunea Sovietică.
Soljenițîn a fost laureatul Nobel în 1970 și motivația juriului amintea atunci de puterea morală. Afară era tot Uniunea Sovietică și Soljenițin a deschis pentru lume și memoria ei Gulagul în care, până la urmă, ajungeau toți.
Ultimul scriitor de origine rusă, dar care trăia atunci în SUA, care a primit Nobelul pentru Literatură a fost Iosif Brodski, în 1987.
După căderea comunismului și destrămarea URSS, Comitetul Nobel a crezut, ca de altfel mulți lideri occidentali, că Rusia încape și ea în marea familie a democrațiilor. Odată acolo, însă, Rusia s-a comportat aidoma păpușilor din șosete (sock puppets) din social media, ca detractorii care se infiltrează în comunități pentru a le perverti, destabiliza, compromite din interior.
Astăzi, amenințarea pe care Rusia o aduce a depășit, încă o dată, granițele sale și apasă să ridice mai sus talerul regimurilor politice potrivnice omului și societăților.
În tot acest peisaj, Comitetul Nobel poate ridica mai sus vocea unei scriitoare care ne-a avertizat încă înainte de invazia la scară largă a Ucrainei că Putin este chiar un tiran cu vocații totalitare. A făcut-o și imediat după începerea războiului, când, într-un interviu pe care mi l-a acordat, Ludmila Ulițkaia a condamnat războiul în termeni tari, spunându-mi și dorind ca asta să rămână scris, că știe că riscă multe pe plan personal spunând asta.
„Nu văd astăzi în țară o forță care să-l poată opri pe Putin. A avut loc o epurare totală. Nu există niciun fel de masă critică.
Nu văd o alternativă.
Țara noastră are o istorie puternică – știm că au existat perioade în care disidenții au fost împușcați, închiși, expulzați. Omul e un mic fir de iarbă sub șenilele unei uriașe mașini de luptă.
Este periculos să o condamni: ea pretinde, dacă nu iubire, atunci respect, dacă nu respect, atunci tăcere. Astăzi îmi depășesc frica răspunzând sincer la întrebările dumneavoastră. Nu exclud că va trebui să plătesc scump pentru aceste răspunsuri”.
O scriitoare în vârstă, împovărată de cancer, dar care, din momentul în care a înțeles că i se cere să depășească limita fricii pentru propria viață și a familiei ei și să ajungă pe pragul ticăloșilor, s-a ridicat în picioare și a traversat sala. Era încă URSS.
Limita s-a declanșat însă atunci când prietena mea, Natalia Gorbanevskaia, în 1968, momentul în care trupele sovietice au intrat în Praga, a mers în Piața Roșie.
În toată țara au fost doar șapte persoane capabile să-și exprime dezacordul. Nu am fost atunci alături de prietena mea, eu nu am fost în piață, nici nu am știut că ea va merge, deși vedeam cum zboară avioanele.
Limita mea de suportabilitate și de frică nu era acolo unde era a Natașei. I-am fost întotdeauna recunoscătoare Natașei. Limita mea a fost atunci când m-au chemat la Institut și mi-au zis să votez împotriva celor care s-au opus intrării trupelor sovietice în Praga. Atunci a fost momentul în care m-am ridicat și am ieșit din sală. Am fost dată afară atunci.
Pentru fiecare, limita este personală. Fiecare om trebuie să înțeleagă, în conștiința lui, că există un echilibru între demnitate și acest sentiment de frică. Vreau ca tinerii să trăiască într-o țară în care acest echilibru să nu fie atât de greu de atins.
Ludmila Ulițkaia, interviu cu Magda Grădinaru
Nobelul pentru Literatură a fost deseori criticat pentru că are în spate criterii ideologizate sau care nu recompensează valoarea literară.
Rămân, din acest punct de vedere, mari nedreptățiți, Roth, Amos Oz, David Grossman, Salman Rushdie printre ei. În cazul unora, Comitetul Nobel a aplicat ceea ce a fost mult speculat de Rusia: principiul obiectivității ca neutralitate.
Nu îi dai premiul lui Oz, nu cumva să dai astfel dreptate uneia dintre părțile conflictului israelo-palestinian. Sau nu i-l dai lui Peter Nadas, pentru că tema ai premiat-o deja la Herta Muller.
Doar că în istoria mare nu poți ține echilibrul bine/rău și rămâne prin asta obiectiv, din contra, aici obiectivitatea e să crești talerul democrației și să ții spatele celor care au tăria morală de a-l fi denunțat pe Putin și când lumea încă îl credea frecventabil.