Ne-am dat seama deodată că avem multă treabă și puțin timp - Interviu cu Ludmila Ulițkaia

Ne-am dat seama deodată că avem multă treabă și puțin timp <span style="color:#ff0000;font-size:100%;">- Interviu</span> cu Ludmila Ulițkaia

Pandemia nu a schimbat prea mult viața scriitoarei Ludmila Ulițkaia, care, apropiindu-se de 80 de ani, vorbește, în interviul acordat SpotMedia.ro, despre medicină și religie, despre cât de reală e imaginea familiei perfecte, despre avort și dreptul femeii de a decide, niciodată ușor. Deși evită discuțiile despre politicieni, spune despre Vladimir Putin că pare că „are de gând să stea în jilțul acela până se rupe sub el”.

Ludmila Ulițkaia este una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane. S-a născut într-un sat din Urali în 1943. Și-a dat licența în biologie la Universitatea din Moscova. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006), și punctul de plecare al interviului acordat SpotMedia.ro.

2021 vine cu discounturi de până la 50% la principalele categorii de produse și servicii de care afacerea ta are nevoie. Obține oferta AICI!

Romanul: Tânărul chirurg și obstetrician Pavel Alekseevici Kukoțki, descendent dintr-o familie cu mulți medici vestiți, are un dar pe care nici o știință nu-l poate explica: vederea lui pătrunde în corpul pacientului, identificând cu precizie cauza oricărei boli. Darul dispare însă ori de câte ori are relații sexuale. De aceea doctorul evită legăturile amoroase, până când o întâlnește pe Elena Gheorghievna, care, după ce reușește să o smulgă din ghearele morții, îi devine soție. Anii trec, istoria năvălește peste noua familie, și o vorbă aruncată fără voie creează falii adânci între membrii ei, punând în mișcare o spirală tragică, cu accente de realism magic. 

Ludmila Ulițkaia, noi am vorbit deja de trei ori, față în față, dar iată că pandemia aceasta modifică felul în care dialogurile au loc. Cum a stat scrisul în acest context al distanțării sociale, dar și al creșterii exponențiale a anxietății? E mai simplu sau mai complicat pentru un scriitor să fie izolat în felul acesta de lume?

Dragă Magda, trebuie să mărturisesc că singurul lucru nou care a apărut în viața mea e masca. Tot restul nu s-a schimbat câtuși de puțin. Stau mult acasă, uneori, când e vreme frumoasă, mă duc în parcul cel mai apropiat. Comunicările s-au mai împuținat, dar de mult nu mai primeam în vizită grupuri mari de prieteni.

Acest format obișnuit a rămas în trecut încă dinainte de a începe pandemia. Ne-am dat seama deodată că avem multă treabă și puțin timp. Așa că viața mea nu s-a schimbat aproape deloc.

În această carte pe care ați scris-o, tradusă în românește la Editura Humanitas, Cazul doctorului Kukoțki, unul dintre personaje este chiar medicul. Condiția medicului a devenit o temă pe agendă și în aceste zile. În Italia, Franța, medicii au fost aplaudați seară de seară, în România au fost numiți eroi. E medicul revalorizat zilele acestea? Stă în puterea medicinei să inverseze povestea aceasta urâtă a pandemiei?

Eu, una, nu am nevoie să reevaluez. Mama mea a lucrat într-un institut de pediatrie – n-a fost medic, ci biochimist. Dar când era nevoie de medici, eram dusă la cei mai buni. Și încă din copilărie m-a emoționat profesia de medic. Dar pentru că în afară de cunoștințe profesionale, un medic are nevoie și de o anume intuiție, n-am riscat să mă duc la Facultatea de Medicină – am studiat biologia: la fel de interesantă, dar presupunând mai puțină responsabilitate.

Dacă are loc o reevaluare a profesiei de medic și oamenii (pentru că toți oamenii sunt potențiali pacienți!) ajung să-i prețuiască mai mult pe doctori, e cât se poate de bine.

Pandemia asta a arătat cât de importantă e profesia de medic și trebuie să înțelegem bine prestigiul acestei profesii străvechi. Sunt absolut încredințată că pandemia o să se termine prin eforturile medicilor, ale oamenilor de știință, ale asistenților sociali și ale noastre, ale tuturor, dacă vom respecta regulile de comportament pe timp de pandemie.

E un proces paradoxal însă: îi considerăm pe medici eroi, dar totuși, un procent consistent dintre noi nu „crede“ în SARS-CoV-2. Care e mecanismul? Sunteți biolog la origine, de unde credeți că vine această neîncredere în știință? Cum poți să crezi sau nu într-un virus, când credința e destinată altor fenomene?

Chiar și printre medici pot fi unii care „nu cred“ în existența acestui virus. Dar în situația dată, nu este o chestiune de credință, ci de acțiune: crezi, nu crezi, tot trebuie să te comporți în conformitate cu regulile și să te vaccinezi.

Mă tem că virusului îi este absolut indiferent dacă oamenii cred sau nu în el: el va pătrunde în celule și va provoca distrugerile pe care e în natura lui să le provoace. Totuși, noi mai degrabă credem în arta și profesionalismul medicilor și ale oamenilor de știință.

Nu v-am întrebat întâmplător despre această intersecție dintre știință/medicină și credință. E ce i-a despărțit pe doctorul Kukoțki și soția lui. În cauză era dreptul la avort al femeii, inexistent în Rusia sovietică. În România, multe femei au murit din cauza avorturilor ilegale și interdicția avortului a dus la o generație de copii nedoriți. Noi îi spunem aici „decreței“, generația decretului anti-avort. E o temă care revine însă și în state democratice, mă refer la Polonia acum. Va putea dezbaterea să depășească vreodată această opunere a medicinei, pe de o parte, și a religiei, pe de altă parte?

Cred că asta este una dintre chestiunile asupra cărora nu va exista niciodată consens.

Dar sunt de părere că o femeie are dreptul să hotărască dacă să nască un copil sau nu, atunci când împrejurările vieții ei sunt potrivnice acestei dorințe. Sunt aici multe probleme complexe și, în principiu, irezolvabile: începând din ce moment două celule care se unesc și se divid pot fi considerate om? Are femeia dreptul de a dispune de corpul ei sau dispun de el alți oameni sau organizații?

Nu am întâlnit nici o femeie care să facă de plăcere această operație, avortul – de fiecare dată este o traumă, e dureros, apare un sentiment de vinovăție față de omul nenăscut. Eu cred că femeia are dreptul de a gestiona această situație. Acum cincizeci de ani însă erau mari probleme cu metodele anticoncepționale; acum ele sunt în mare măsură permise. Și avorturile au devenit mult mai rare – asta ne arată statistica.

Înțeleg foarte bine punctul de vedere conform căruia avortul este un mare rău. Și de pe poziții complet raționale, și de pe poziții religioase. Dar cred că interzicerea avortului prin lege este o încălcare a dreptului femeii de a dispune de corpul și de soarta ei.

Și totuși, avortul nu era interzis în puterile comuniste din motive religioase. Comunismul e o ideologie care îl detronează pe Dumnezeu. Care erau motivele? Țin ele de felul în care un regim totalitar se raportează la om?

Cred că interzicerea avorturilor era legată mai degrabă de rațiuni demografice.

De altfel, acum în Rusia avorturile nu sunt interzise, iar populația scade. Așa că lucrurile acestea sunt legate, dar mai sunt și mulți alți factori, nu numai avorturile.

Și, desigur, orice putere tiranică vrea să stăpânească și spiritul, și trupurile cetățenilor ei, lăsându-le tot mai puțină libertate de a dispune de corpurile și gândurile lor.

Cartea nu e una politică. De altfel, regimul sovietic nu e direct numit. Avem însă omniprezența închisorii politice: omul intră și revine de la închisoare, ca și cum asta ar fi ceva firesc. Cum a modificat această încorporare a închisorii politice în viața de zi cu zi, în viața familiilor, societatea rusă? 

Astăzi în Rusia sunt circa 600.000 de deținuți. Nouăzeci și cinci la sută bărbați. Aproximativ la fel ca în SUA.

Cred că în Rusia condițiile de închisoare sunt mai rele decât în multe alte țări. Sunt probleme cu reabilitarea și cu reluarea vieții după închisoare a celor eliberați. Dar cunosc personal o instituție de lângă Moscova, creată în jurul unei biserici, un fel de comună în care astfel de oameni sunt ajutați să deprindă o meserie, să-și găsească de lucru.

Vremurile în care prietenii mei intrau la închisoare din motive politice au trecut. Vorbesc anume despre prietenii mei, de pildă, despre Natalia Gorbanevskaia, acum situația s-a schimbat foarte mult.

Puterea de astăzi, pentru care am multe întrebări, nu este atât de însetată de sânge cum a fost cea comunistă.

Bineînțeles că închisoarea este distrugătoare pentru o familie. Multe femei ajung să-și găsească alți soți, fac alți copii. Nu îndrăznesc să le acuz pentru asta. Și dragostea, și fidelitatea sunt daruri mari, dar nu sunt date tuturor. Amândouă bunicile mele au trăit o perioadă în care soții lor, bunicii mei, au stat la închisoare. Dar căsniciile lor nu s-au rupt din această cauză.

De vreo cinci ani corespondez cu un tânăr rus care e la închisoare în Estonia, pentru crimă, și a făcut deja 20 de ani. Curând va fi eliberat – mărturiile și plângerile lui în legătură cu condițiile din închisoare nu fac decât să-i provoace un zâmbet prietenului meu preot, care se duce o dată pe an să-i împărtășească pe deținuții de la una dintre cele mai grele închisori din nordul Rusiei.

În toate cărțile pe care le-ați scris e vorba, într-un fel sau altul, despre familie. Ce e familia? Există familie perfect funcțională, ideală sau tocmai asta nu trebuie să fie?

Există o știință, antropologia culturală. Pe când mă pregăteam să devin biolog, am intrat în contact cu această știință. Am publicat chiar și o cărticică pentru copii, Familia la noi și la alții.

Familia evoluează odată cu omul. Am un mare respect față de căsătoria la țărani: doi tineri inocenți se căsătoresc, se iubesc, fac copii și, cum se spune în povești, „într-o zi, mor“.

Dar eu n-am întâlnit în viața mea asemenea familii.

Deși cunosc multe familii foarte frumoase, toate trec și prin crize, și prin trădări, și prin perioade de dezamăgire și răceală.

Familia este un contract. Și la încheierea lui oamenii cad de acord ce drepturi și ce obligații are fiecare dintre ei. Aceasta este o abordare conștientă și cea mai bună pe care o știu.

Ludmila Ulițkaia, pandemia a scos la suprafață, acut, fricile pe care le avem. Cum ați făcut față?

Am deja o vârstă înaintată, aproape optzeci de ani, în orice caz nu mi-a mai rămas așa de mult de trăit.

Mi-aș dori, cum se spune în rugăciunea mea preferată, „un sfârșit creștinesc, pașnic, fără durere și fără rușine“. Dar cum o vrea Dumnezeu. Dacă mi-e sortit să mor de covid, n-am ce să fac. Mă străduiesc să respect condițiile de igienă, pentru ca asta să nu se întâmple.

A scos la suprafață și vulnerabilitățile societății. Vi s-a părut că am devenit mai empatici, mai buni? În situații de criză, promitem cu toții că vom fi mai buni, mai înțelepți, mai atenți cu cei dragi.

Cred că ai dreptate, așa e. Dar, ca să fiu sinceră, sunt înconjurată de prieteni atât de buni, încât nu duc lipsă de compasiune și căldură.

În fond, mai depinde și de noi. Sperăm că lumea va ieși din această pandemie mai umană și mai plină de compasiune. Dar ăsta e doar un vis!

Și politicienii promit multe în criză. Au profitat de pandemie politicienii autoritari? Președintele rus Vladimir Putin a câștigat un referendum care, practic, îi poate aduce puterea pe viață, să îi spun așa. Cum stau lucrurile în Rusia?

Toată viața, încă din copilărie, am avut o aversiune față de politică. Nu știu nici măcar despre ce referendum vorbiți.

Mi se pare însă că președintele nostru de acum are de gând să stea în jilțul acela până se rupe sub el.

Deși protagonistul este un bărbat, Pavel Kukoțki, viața lui e țesută de prezențe feminine. El tratează femei, are o fiică, apoi o nepoată. De ce dați un spațiu atât de amplu femeii?

Acest spațiu îmi este mult mai cunoscut decât lumea bărbaților. Și e firesc să scriu despre ceea ce cunoc mai bine.

E ultima întrebare și e legată cumva de precedenta. Femeile au fost personajele principale ale protestelor din Belarus. Adversarul lui Lukașenko este o femeie, în prima linie a protestelor au stat femeile, Svetlana Aleksievici a fost și ea în prim-plan, în ce privește opoziția față de dictatură. Sunt femeile mai curajoase sau sunt ele mai puternice, au resurse mai bune, în situații limită, cum e aceea a unei dictaturi? În comunism, o admiram pe mama pentru cum face rost, din piatră seacă, de mâncare, de bani pentru școală și ea mi se părea centrul în jurul căruia gravitează familia. La fel, disidența anticomunistă a avut figuri feminine marcante.

Vă mărturisesc că eu consider femeile jumătatea mai bună a omenirii. Să nu se supere bărbații pe mine, dar funcția femeii este să facă și să crească copii, iar a bărbatului, aceea de a însămânța femeia, de a sta lângă ea, dacă ea vrea asta, și de a asigura cele necesare familiei în timpul în care femeia nu poate să lucreze.

Dar bărbații sunt mai preocupați de războaie și de afirmarea de sine, nu de urmași. Mulți bărbați, în orice caz.

Traducerea din limba rusă a interviului a fost realizată de Luana Schidu, prin amabilitatea Editurii Humanitas Fiction.

image description

Jurnaliștii SpotMedia au obținut un „Exclusiv” pentru tine. Or s-o facă și mâine. Dă-ne un like, să te anunțăm. 👇 Mulțumim.