“Dormi, frumoasa mea, îți place sau nu, vei îndura oricum”. Aceste cuvinte aruncate de Vladimir Putin la conferința de presă comună cu Emmanuel Macron au anunțat, în cel mai cinic mod, violul folosit ca armă genocidară astăzi, în satele și orașele Ucrainei.
O imagine în oglindă a violurilor comise de Armata Roșie în Germania, căreia i se adaugă scopul purificării etnice din taberele de viol, unde zeci de mii de femei bosniace au fost torturate.
În Liov, femeia ucraineancă în costum popular, care ține un pistol în gura lui Putin și spune „Nu sunt frumoasa ta!”, a devenit una dintre imaginile simbol ale unei națiuni care și-a recuperat memoria colectivă și luptă astfel și pentru cei uciși prin înfometare în sinistrul Holodomor, și pentru cei executați de URSS, și pentru mama violată și apoi ucisă de soldații ruși.
În 2001, Dragoljub Kunarac, Radomir Kovac și Zoran Vukovic, foști membri ai forțelor armate ale sârbilor bosniaci, au fost condamnați la 60 de ani de închisoare, pentru violarea a zeci de fete și femei bosniace, într-una din așa-numitele tabere de viol.
Cazul Foča a fost primul mare proces care recunoștea violul folosit ca armă genocidară, organizat, planificat, comandat. Pentru că, dacă pot fi identificate cazuri de viol în fiecare război, care pot rămâne fapte abominale individuale, puse pe seama unor soldați cruzi, abrutizați, sunt războaie în care violul face parte din strategia de strivire a celui pe care îl numești dușman. Acestea sunt războaiele etnice, așa cum este și războiul pe care Rusia îl duce în Ucraina.
Unul dintre obiectivele majore ale războiului etnic este distrugerea, aneantizarea culturală a unui popor, dincolo de agresiunea militară. Or, acestea se pot obține numai prin distrugerea, la propriu, a oamenilor.
Literatura de specialitate, scrie Mia Bloom într-un text din Conversation, arată că femeile funcționează într-o societate în sensul acestei perpetuări a culturii naționale și, tocmai de aceea, devin ținte importante într-un război etnic.
Folosirea violului ca armă poate schimba felul în care comunitățile se văd și în care își asumă trauma. Mai mult, așa cum s-a văzut în violul în masă din Germania și mai cu seamă în cel din Bosnia, a lăsa femeile violate însărcinate – și sunt date că asta s-a întâmplat și în Ucraina – este un alt obiectiv, care face parte din aceeași strategie de distrugere culturală.
Felul în care comunitățile se vor raporta la acești copii ai violului genocidar este și el critic și de cele mai multe ori duce la o practică a tăcerii.
S-a întâmplat în Bosnia, unde sunt date oficiale că femeile însărcinate nu erau lăsate să părăsească taberele de viol decât atunci când sarcina era suficient de avansată, încât să facă imposibil avortul. Fusese astfel creat un întreg sistem – sate întregi au fost transformate în tabere de viol, dotate chiar și cu ginecologi.
Între 2.000 și 4.000 de copii s-au născut astfel, numărul victimelor violului genocidar fiind situat între 30.000 și 50.000. Dar astea sunt cifrele oficiale. Multe femei au părăsit Bosnia după război, cu sprijin internațional, și au dus trauma cu ele, fără a o povesti.
Dincolo de purificarea etnică și de impregnarea acestei paradigme a tăcerii victimei, violul este menit să distrugă rezistența morală. Este umilitor, zdruncină rezistența, compromite umanitatea.
Ceilalți membri ai societății vor tinde să fugă, pentru a nu cădea victime ale atrocităților, un alt scop pe care, iarăși, îl vedem de la bun început vizat de Vladimir Putin. În Bosnia, scrrie Bloom, mai puțin de 8% din populație s-a întors după război în locurile unde violul a fost sistematic utilizat.
Așadar, violul nu se întâmplă în Ucraina în mod excepțional și nu ține (doar) de instinctele animalice ale unor soldați sau alții. Așa cum scrie Bloom în „Violul ca armă de război”, violul în astfel de războaie este aplicat metodic, planificat pentru a distruge moralul și identitatea comunităților unde se întâmplă.
Este relevant titlul pe care Slavenka Drakulic îl dă cărții care are ca temă violarea femeilor bosniace - "Ca și cum nu aș fi acolo". Violul depersonalizează și, folosit în context etnic, duce la această compromitere a identității.
Iar Putin știe asta, atunci când vorbește despre lipsa unui popor ucrainean și despre supunerea Ucrainei, că vrea sau nu vrea.
În genocidul comis asupra etnicilor Tutsi din Rwanda, violarea femeilor a fost o tehnică intenționată și aplicată sistematic. Au fost folosiți inclusiv soldați infectați cu HIV, pentru a stigmatiza și mai tare victimele.
Definiția psihologică a genocidului vizează tocmai distrugerea morală, distrugerea apartenenței la umanitate, de unde atacarea femeilor, ca fiind acei membri ai societății care îi asigură continuitatea, prin nașterea copiilor (Godard, M., & Ukeye, M. (2012). Enfants du viol: Questions, silence et transmission).
Nici în cazul genocidului din Rwanda, violul nu a fost excepțional, haotic, rezervat unor indivizi animalici, ci urmare a ordinelor militare. Sunt cazuri în care violul a fost public, expus comunității. Estimările vorbesc despre câteva sute de mii de femei astfel torturate.
Natalya Gesse, corespondent de război în 1945, a scris că soldații ruși au violat fiecare femeie germană cu vârsta între 8 și 80 de ani. În total, două milioane de femei au căzut victime și câteva sute de mii au murit, în urma infecțiilor și rănilor.
Cultura tăcerii a urmat și aici, în acest fel producându-se ceea ce psihologii numesc revictimizarea victimei – supusă oprobriului colectiv, umilită, nevoită să nască un copil al violului/urii, femeia rămâne închisă în momentul agresiunii.
De aceea, este atât de important ca violurile comise de soldații ruși în Ucraina să fie documentate ca crime de război. Pentru că scopul lui Vladimir Putin nu e doar să învingă militar Ucraina, ci să o înfrângă moral și existențial, să îi distrugă oamenii, deportându-i, înfometându-i, așa cum se întâmplă în Mariupol, unde convoaiele umanitare nu au fost permise, executându-i și violându-i.
Așa arată genocidul, după toate definițiile, cu toate rezervele lui Emmanuel Macron de a-l numi astfel.