Greva de la STB, cauza haosului în transportul bucureștean la suprafață, impune o învățătură de minte, care se cerea încă de anul trecut, după greva de la metrou, când se blocase transportul subteran.
Învățătura este aceea că nu poate susține corect interesele angajaților în fața patronajului unul care el însuși este patron. Și nu-i poate reprezenta corect pe salariați nici cineva care el însuși s-a pus în slujba unor interese politice, când s-a înscris în partid.
Numai în comunism sindicatele erau subordonate politicului și nu ajungeai lider sindical, dacă nu erai mai întâi membru al marelui partid.
Știu, va spune cineva că în multe țări europene liderii de sindicat sunt activi totodată și pe frontul politic și că își derulează propriile afaceri, concomitent cu preocupările sindicale, fără să amestece unele cu altele. Până la un anumit punct, e corect.
Ba chiar o scurtă verificare pe Internet îmi confirmă că așa stau lururile în Franța, Spania, Italia și nu numai. Dar vă întreb retoric: s-a oprit veodată timp de zile în șir circulația în Paris, în Roma sau Madrid, numai pentru că acesta a fost bâzdâcul unui lider de sindicat?
Trebuie să admitem că educația, respectul față de lege, comportarea în societate, toate acestea sunt, deocamdată, mai altfel în România decât la cei cu care vrem să ne comparăm.
Așa se face că nici anul trecut și nici de rândul acesta n-a băgat nimeni de seamă incompatibilitatea dintre atributul de lider sindical și acela de militant politic. Ca urmare, anul trecut șeful sindicatelor din Metrou, fost parlamentar PSD, ajunsese să-și atribuie puteri discreționale în Metrorex, iar anul acesta șeful sindicatului majoritar din STB își permite, tot discreționar, să îndemne sindicaliștii la revoltă, la încălcarea legii și la nesocotirea dispozițiilor executorii ale instanțelor.
I se pare cuiva că așa trebuie să arate un stat de drept?
Dacă am ajuns să repetăm în acest an cazul deja pățit anul trecut, este clar că n-am știut să folosim mintea românului cea de pe urmă și n-am tras atunci învățămintele, care ne-ar fi ferit, poate, de ceea ce pățim din nou, chiar în aceste zile.
Iar, dacă nici de rândul acesta nu vom trage necesarele învățăminte, atunci nici nu poți bănui ce avânt mai pot lua liderii, deveniți un fel de stat în stat și mai autocrați decât oricând.
Zilele trecute, deputatul PNL Sebastian Burduja anunța că pregătește un proiect legislativ, care ar stabili interdicții pentru liderii de sindicat, dar și pentru cei din patronate, de a fi membri în partide politice. Merită citată motivația pe care liberalul o prezintă inițiativei sale:
„Greva de la Societatea de Transport București (STB) a pus pe tapet o problemă sistemică a României, care are nevoie de o soluție urgentă și de bun simț. Milioane de bucureșteni au fost ținuți ostatici de orgolii politice care au plecat, în mod evident, de la o persoană aflată într-o incompatibilitate flagrantă: angajat al companiei, lider sindical, membru al unui partid politic, consilier general ales pe listele aceluiași partid”.
Frumos spus și cu năduf! Îi urez succes liberalului, să aibă noroc ca inițiativa să fie programată cu celeritate pe ordinea de zi, să fie dezbătută fără patimă și presiuni de undeva, să fie aprobată, promulgată și, nu cumva, după atâta efort să se afle că este neconstituțională. S-a mai întâmplat.
Nu că aș fi pesimist, dar gândul mă duce undeva, în anul trecut, când un alt parlamentar – mi se pare din USR – anunța cam același lucru, poate chiar ceva mai dur. Mai cerea ca un lider de sindicat să nu fi avut un trecut politic, întrucât „nu devii apolitic joi, dacă miercuri ți-ai dat demisia din partid”.
Mi se pare logic, mi se pare firesc, aș zice că inițiativa este de bun simț, mi-a plăcut. Dar, de atunci, n-am mai auzit de ea. Ori s-a pierdut undeva, pe parcurs, ori inițiatorul a glumit cu noi, ca să se afle în treabă, nu de alta.
Regretabil, întrucât cazul de la Metrorex se repetă, cam ca la indigo, la STB. Și mi-e teamă că se va repeta și la anul, și încă mulți ani în continuare, dacă legea nu va încerca să pună stavilă ascensiunii carieristice și tendințelor autocrate, la niște lideri de sindicat.
Acum, inițiativa liberalului o ia de la capăt. Poate va fi mai de succes, dar nici n-a apărut proiectul de lege și, poftim, domnul Ciolacu s-a pronunțat deja, declarându-și susținerea celui care a organizat greva ilegală, celui care încă mai obstrucționează aplicarea hotărârilor executorii de reluare imediată a lucrului și care, într-un final, a aruncat în haos viața a două milioane de bucureșteni, rămași fără mijloace de transport la suprafață.
Rămâi uimit, ciitind declarația domniei sale, cu privire la cumularea funcțiior politice cu cele sindicale:
„Pe mine mă bucură acest lucru şi chiar îl încurajez în interiorul partidului (…) Facem distincţie între funcţia aleasă şi funcţia pe care o are în interiorul sindicatului”.
Ce-l bucură pe domnul Ciolacu? Ce încurajează domnia sa, în interiorul partidului? Samavolnicia unui lider sindical, ascuns sub scutul partidului. Organizarea unei greve în afara legii. Împiedicarea aplicării a două hotărâri judecătorești, ambele executorii.
Îl bucură când un lider de sindicat, membru marcant al PSD, blochează transportul suprateran al Capitalei, doar ca să-și impună el mendrele, doar ca să discrediteze un director general, pe care nu sindicatele sunt chemate să-l numească sau să-l destituie, doar ca să-și satisfacă nemăsuratele orgolii, dar și propriile interese?
N-aș vorbi de interese, dacă directorul STB n-ar fi afirmat că „liderul de sindicat are incompatibilități; au fost identificate mari afaceri în care este implicat”.
Incompatibilitatea mi se pare crasă. Respectivul lider de sindicat este implicat în propriile „mari afaceri”, pe care le derulează de pe poziția sa în patronat, dar se oferă să apere interesul sindicaliștilor, luptând feroce împotriva… unui alt patronat.
Nu este asta duplicitate crasă? Nu este abordare cinică? Nu este machiavelică? Și, mai ales, nu este profund imorală, domnule Ciolacu?
În opinia mea, Parlamentul nu poate asista indiferent la cele întâmplate. Ar avea prilejul să facă, la întoarcerea din vacanță, ceea ce n-a făcut anul trecut: să limiteze prin lege ambițiile dictatoriale ale oricui, inclusiv ale celor din sindicate.
Sunt conștient că nu-i ușor. Ar fi o greșeală enumerarea rigidă a unor măsuri coercitive și categorice. Intuiesc că vor fi necesare multe nuanțări, pentru a nu irita membrii de sindicat, nici liderii lor corecți, nici pe cei care, la apariția legii, se află déjà instalați pe posturi.
Nu-i ușor, dar proiectul de lege trebuie să-l conceapă cineva. România nu-i sat fără câini, iar bucureștenii nu sunt o ceată de care să-și bată joc ba liderul Rădoi de la Metrorex, ba superliderul Petrariu de la STB, ba cine știe ce alt Superman, investit cu atâta influență politică, încât poate face ca milioane de români să fie pietoni, numai pentru că așa „vrea” mușchii lui.
POST SCRIPTUM
Asta, cu nereușita punerii în aplicare a hotărârilor judecătorești executorii, este o ofensă gravă la adresa statului de drept și ar putea afecta însăși credibilitatea actului de justiție, dacă nimeni nu va da socoteală pentru a fi batjocorit hotărârile instanței, chiar și numai prin ignorare.