Catastrofa instituțională pe care o scoate la iveală cazul copilului violat la Şcoala Nicolae Titulescu din Capitală nu e surprinzătoare.
Școlile, inspectoratele școlare, Ministerul Educației, Poliția, DGASPC, Prefectura, toate instituțiile sesizate sunt nefuncționale, blocate în proceduri contradictorii, sufocate de indolență și nesimțire, mânate de interesele private ale celor care le populează.
Așadar, cazul este șocant doar prin circumstanțele lui concrete, mai precis fapta însăși, locul unde a fost comisa și vârstele victimei și agresorului. În rest, el se înscrie în lunga serie numită stat eșuat.
Emoția publică a trezit-o pe dna Deca din somnul său ministerial profund și a scos de la premier afirmația despre “piatră pe piatră” care nu va rămâne dacă acuzațiile se confirmă. Singura piatră mutată este directoarea școlii. Poate vor mai fi juliți încă vreo doi-trei nesimțiți de prin câte un birou, lumea va uita și exact ca în alte cazuri nimic nu se va modifica pe fond.
Dar dincolo de căutarea unor vinovați cu nume și prenume, absolut necesară, desigur, ceea ce ar trebui să ne preocupe în cel mai înalt grad este resortul acestor fapte și, în general, al ceea ce numim bullying, adică agresivitatea și hărțuirea din școli.
Până la urmă, cum ajung niște copii să comite fapte de natură sexuală și acte de cruzime maximă, mult dincolo de unele răutăți care sunt specifice imaturității?
Copiii sunt mimetici, ei nu fac decât să replice, uneori cu tușe îngroșate, comportamentele din jur, în primul rând din familie, dar nu numai. Și foarte des ele sunt comportamente violente, în cel mai bun caz doar verbal, dacă nu și fizic.
Suntem o societate cu manifestări de nevroză provocată de insecuritatea, impredictibilitatea și frustrările vieții de zi cu zi. Suntem o societate în care empatia, bunătatea, atenția pentru sentimentele și sensibilitățile altuia sunt mofturi, fandoseli și progresisme.
Câtor dintre copiii care îi terorizează, chinuiesc, umilesc pe semenii lor li se vorbește acasă despre cele de mai sus. Câți dintre ei află acasă că trebuie să fie buni, mai ales cu cei mai fragili? Câți primesc lecția predată lui Bambi de mama lui: “dacă nu poți să spui ceva bun, mai bine nu spui nimic”? Câți sunt mai degrabă dresați ca niște câini de luptă pentru jungla din jur?
Adulții de azi au crescut într-o lume sau au fost educați de părinți crescuți într-o lume care nu avea milă și considerație pentru cei mai fragili, mai vulnerabili, pentru cei diferiți, imediat etichetați și izolați spre devorare.
Cine nu face bășcălie, cine nu e cu haita e slab, fătălău și devine automat ținta celor puternici și șmecheri.
Ori ești agresor, ori ești agresat, aceasta este lecția unei bune părți din societatea românească, predată temeinic copiilor. Și cei mai feroce dintre agresori sunt cei care au început prin a fi victime, în general acasă.
Societatea românească nu condamnă majoritar violența și are mai degrabă simpatie pentru agresor, cel puternic, cel admirat și invidiat, decât pentru victima cea slabă. “Cum de i se întâmplă numai lui?”, se întrebă o învățătoare de la Școala Titulescu, revoltată nu de o posibilă suferință a copilului, ci de faptul că se discută despre ea.
Vă aduceți aminte cazul familiei Bodnariu căreia autoritățile norvegiene le-au luat copiii din cauza unei suspiciuni de violență împotriva lor? România s-a plasat de partea părinților acuzați de violență.
Vă aduceți aminte copilul care a stropit cu spray paralizant în curtea școlii ca să scape de atacul unei haite de colegi pentru care devenise țintă. Părinții care au venit “despletiți” și înlăcrimați să afle ce se întâmplă cu ai lor copii astfel afectați s-au întrebat ce vină au ei înșiși în acest eveniment, de care parte a spray-ului au fost victimele și de care parte agresorii?
Există în criminologie ceea ce se numește cifra neagră a infracționalității, adică fapte comise, dar care nu ajung să fie descoperite. În România, cea mai mare cifră neagră este în cazul infracțiunilor de natură sexuală. De ce? Pentru că victimele lor se așteaptă mai degrabă să fie umilite, condamnate, rușinate și preferă să tacă.
Și copiii agresaţi la școală preferă să tacă, pentru a nu fi și mai tare umiliți și răniți, la școală de profesori și colegi pentru că s-au plâns, au pârât, sau chiar acasă pentru că nu sunt mai puternici, că nu reușesc să se apere singuri, că nu sunt și ei cu haita învingătoare.
Copiii din ce în ce mai violenți, mai cruzi, haitele năpustite împotriva celor mai slabi, diferiți, sunt oglinda în primul rând a propriilor părinți, dar și a societății în general. Ei dau măsura dezumanizării pe care o trăim și o perpetuăm.
Vinovățiile punctuale, personale și instituționale, sunt imense, trebuie clarificate și sancționate exemplar. Piatră pe piatră, bine ar fi să se țină de cuvânt premierul dincolo de capul directoarei.
Dar cazul nu este punctual, ci parte a unui fenomen pe care câteva sancțiuni nu îl pot rezolva. Rezolvarea ține de o schimbare profundă în societate, care să își trateze și educe altfel copiii, astfel încât ei să nu se mai împartă între fiare și pradă.