Anularea alegerilor, instituirea de cordoane sanitare pentru a frâna ascensiunea la putere a anumitor ideologii considerate extremiste – în special de dreapta -, invalidarea candidaturilor sau a partidelor sub umbrela combaterii radicalizării, precum și acuzațiile recurente de ingerință străină, cum ar fi controversele din jurul imixtiunii Rusiei în alegerile europene, pot, atunci când sunt percepute ca instrumentalizate, să submineze încrederea în procesul democratic și să exacerbeze diviziunile politice și sociale.
Atunci când voința populară pare ignorată sau reconfigurată, votul riscă să-și piardă legitimitatea în ochii unor cetățeni. Diverși lideri politici și instituții insistă asupra necesității de a apăra democrația. Dar cum e receptat acest mesaj de către unii? Că democrația trebuie apărată împotriva anumitor voturi, percepute ca fiind mai puțin legitime și, prin urmare, nedemne de reprezentare politică.
Platon credea că mulțimea este prea irațională și ușor manipulabilă pentru a deține puterea politică. Votul popular nu este o garanție a binelui comun, ci mai degrabă o reflectare a dorințelor instabile ale mulțimii – un amestec de jumătăți de adevăr, emoții și iluzii. Libertatea ideologică nelimitată poate duce la autodistrugerea societății.
Pentru a evita această spirală descendentă, Platon susținea ideea unui lider iluminat: un om înțelept, capabil să filtreze opiniile dăunătoare și să stabilească limitele discursului permis, chiar dacă asta înseamnă să se opună voinței populare. Filozoful grec argumenta în favoarea unui despotism iluminat, în care rațiunea superioară a liderului prevalează asupra instabilității maselor. Astăzi, această idee găsește un ecou tulburător în rândul unor lideri politici.
Ménage à trois
Dezinformarea, propagarea ideilor cu adevărat extremiste și manipularea alegerilor - atunci când sunt susținute de probe solide - nu își au locul într-o democrație adevărată și trebuie combătute ferm.
Dar uneori riscăm să confundăm forma cu fondul: nu toate ideile neconvenabile sunt extremiste, iar etichetarea lor pripită poate deveni o formă subtilă de excludere a voinței populare.
Credem că protejăm democrația de declin, când, în realitate, tocmai atunci o limităm printr-o autoapărare elitistă. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, în primul rând, nu este cum să oprim opiniile care deranjează sistemul, ci cum ar trebui să reacționeze un sistem democratic atunci când voința populară nu-i convine.
Nu limitarea pluralității ideilor ar trebui să fie prioritatea noastră, ci apărarea mecanismelor democratice, chiar și atunci când rezultatele lor nu ne convin.
Aristotel era conștient că democrația nu este o formă perfectă de guvernare, dar o considera legitimă atâta timp cât respectă legea, poporul are un rol activ (nu doar unul formal), iar Guvernul urmărește binele comun.
Filosoful francez Pierre-Henri Tavoillot urmează aceeași linie de gândire aristotelică atunci când afirmă că democrația este un „ménage à trois” între parteneri esențiali: demos (poporul), cratos (puterea efectivă a statului) și dreptul (legea).
Democrația trebuie să mențină un echilibru între acești trei piloni, fără ca vreunul dintre ei să poată deveni abuziv. Fără cratos, statul este slab, iar poporul neputincios; fără lege, abuzurile sunt posibile deoarece majoritatea poate încălca libertățile; fără demos, legile nu au legitimitate democratică şi se instaurează o tehnocrație rece. Dacă se clatină unul dintre acești piloni, ne confruntăm fie cu apatie, fie cu abuzuri, fie cu excese birocratice.
În acest echilibru fragil, un demos educat și responsabil devine piatra de temelie a edificiului democratic. Dacă cetățenii sunt chemați la vot, atunci votul lor trebuie respectat, altfel votul nu-și are rostul.
Pentru Hannah Arendt, politica este spațiul libertății. O democrație nu poate funcționa fără opinii care incomodează. Excluderea lor, sub pretextul „purificării morale” sau al altor justificări aparent raționale, deschide calea regimurilor totalitare. Fără participarea activă și conștientă a cetățenilor, sistemul democratic își pierde sensul și legitimitatea.
Voturile care nu ne convin nu sunt automat greșite
Dreptul de vot constituie unul dintre pilonii esențiali ai democrației. Nu putem cenzura anumite voturi sau să reluăm alegerile până când se obține un rezultat considerat „acceptabil”. Cetățenii sunt actori reali ai democrației, cu o gândire independentă, și nu marionete dintr-o piesă de teatru regizată de anumite elite convinse că apără interesul general, chiar cu prețul îndepărtării de voința populară.
Voturile care nu ne convin nu sunt automat greșite. Sunt expresii ale voinței populare în agora societății noastre, unde fiecare vot contează ca formă de dialog democratic.
Aceste voturi pot reflecta un disconfort profund, o exasperare în fața indiferenței sau chiar un adevărat strigăt de ajutor.
În loc să fie discreditate, trebuie înțelese: sunt adesea simptomul unei rupturi între o parte a populației și sistemul politic actual. Cu cât cetățenii sunt mai implicați în dezbaterile democratice, cu atât sunt mai expuși unor perspective diverse, învață să asculte, să argumenteze și să-și dezvolte gândirea (auto)critică.
Educația civică nu garantează un vot „corect”, dar creează condițiile pentru un vot mai responsabil, acela al unui cetățean mai greu de radicalizat și mai rezistent la manipulare.
Ignorarea voturilor care nu ne convin nu e doar o greșeală procedurală — e o formă de ignorare a cetățenilor. Iar o democrație care își ignoră cetățenii încetează, încet, să mai fie democrație.