La trei zile după câștigarea scrutinului parlamentar, Peter Magyar (45 de ani), noul prim-ministru al Ungariei și liderul formațiunii conservatoare TISZA, a ajuns la cancelaria președintelui țării, Tamás Sulyok, de unde a anunțat public faptul că acesta “…nu e demn să reprezinte unitatea națiunii maghiare. Nu este potrivit să îndeplinească rolul de garant al legalității. Nu este potrivit să fie o autoritate morală sau un model de urmat. După formarea noului guvern, Tamás Sulyok trebuie să-și părăsească funcția imediat”, conform declarației postate pe rețeaua X.
De asemenea, noul lider a fost invitat la principalul post public de televiziune, un canal de propagandă folosit intens de Viktor Orban.
Peter Magyar, la o oră de maximă audiență, a anunțat că, după formarea Guvernului, toate posturile TV controlate de stat se vor închide “până ce caracterul de serviciu public de informare nu va fi restabilit”.
În ultimele zile, pe rețelele sociale, am văzut o serie de luări de poziție critice la adresa președintelui României, premierului și, în general, la adresa sistemului politic românesc, acuzându-se faptul că nu se pot lua decizii rapide și radicale în urma votului popular.
“…după alegerile din Ungaria se inoculează ideea că Nicușor Dan nu a avut curaj să facă reformele parlamentare pe care le promite acum Peter Magyar”, a scris pe Facebook Marius Gheorghe, un susținător al președintelui României.
“Păi, Peter Magyar este premier și este și șeful pe linie politică al două treimi din Parlamentul maghiar; poate implementa orice își dorește. Președintele Nicușor Dan are atribuții de reprezentare externă, iar intern, de mediere între instituțiile statului”, a mai susținut el.
12 prim-miniștri în 16 ani
În realitate, deși Ungaria și România sunt state europene democratice, sistemele politice ale celor două țări diferă foarte mult.
Iar diferențele sunt date de legile fundamentale care fixează cadrul instituțional, raporturile de putere din interiorul statului, modul în care se desfășoară alegerile și atribuțiile celor care le câștigă.
Poate puțini știu, dar Ungaria nu a adoptat o nouă Constituție după prăbușirea comunismului în 1989. A funcționat după cea veche, adoptată în 1949, până în anul 2011. E adevărat că în 1990 noul parlament a votat cu o largă majoritate 100 de amendamente care liberalizau Constituția comunistă.
Trebuie menționat faptul că Viktor Orban, profitând de victoria din alegerile din 2010, când s-a întors la putere, cere Parlamentului să adopte o nouă lege fundamentală, una care-i va consolida puterea și îl va ajuta să-și păstreze funcția de prim-ministru timp de 16 ani neîntrerupt.
Ca să vă faceți o idee despre cât de diferite sunt sistemele politice ale celor două țări, în aceeași perioadă de timp, 2010 - 2026, România a avut 12 prim-miniștri.
“Schimbarea de regim din România din 1989 a avut un caracter decisiv diferit de «revoluțiile negociate» din Ungaria și Polonia”, se arată în lucrarea științifică “Procesul de elaborare a Constituției în România: de la crize repetate la un moment constituțional?”, cercetare realizată de Paul Blokker și publicată în Romanian Journal for Comparative Law în 2013.
“În timp ce în aceste din urmă țări constituționalizarea și reformele fuseseră introduse cel puțin încă din anii 1980 și, chiar dacă cu dificultate, o anumită formă de dialog se conturase între partidul comunist și forțele de opoziție (cel mai evident exemplu este, desigur, rolul mișcării Solidaritatea din Polonia), în România practic toate formele de reformism politic sau economic fuseseră reprimate de regimul Ceaușescu…”, se mai arată în lucrarea citată.
Două tendințe
Primul Parlament al României a fost, în realitate, o “Adunare Constituantă”, formată în urma primelor alegeri libere din luna mai 1990.
Astfel, în noiembrie 1991, în urma votului din acest parlament cu atribuții limitate la scrierea și adoptarea unei Constituții, cetățenii români au fost chemați la un referendum pentru validarea noii legi fundamentale.
Cea mai mare grijă a celor care au elaborat textul Constituției a fost să împace două tendințe majore din societatea românească apărute după prăbușirea dictaturii Ceaușescu:
- Dorința populară de a alege prin vot direct președintele României;
- Noua lege fundamentală să nu permită apariția unui nou lider autoritar;
“Adunarea Constituantă din 1991 a optat pentru soluția constituțională a alegerii directe a șefului statului. Practic, la acel moment, era aproape imposibil de promovat o altă soluție de alegere a şefului statului, respectiv alegerea acestuia de către Parlament”, se arată în articolul scris de Emil Boc, conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, apărut în Revista Transilvană de Științe Administrative. Autorul e una și aceeași persoană cu fostul prim-ministru și actualul primar al Clujului.
“Amintirea trecutului totalitar recent nu putea fi ignorată, iar teama de o potențială alunecare spre dictatură a unui președinte cu puteri considerabile era des invocată”, a mai scris profesorul Boc în cercetarea citată.
“În concluzie, noua Constituție nu putea decât să reflecte dorința românilor de a alege direct președintele (drept câștigat prin Revoluție) și teama de un potențial președinte – dictator, dacă prerogativele constituționale ale acestuia ar fi fost considerabile, având în vedere amintirea dictaturii ceaușiste”, a mai precizat autorul.
În România nu poate apărea un Viktor Orban
Acest principiu, urmărit cu ardoare pe tot parcursul anilor 1990 și 1991, a dus la crearea unui sistem de putere fragmentat între două instituții fundamentale - președinte și Parlament - ambele alese direct de către cetățeni.
Din acest principiu a apărut conflictul continuu dintre șeful statului și prim-ministru (ultimul fiind liderul majorității parlamentare formate în urma alegerilor), care a creat un mediu politic instabil în ultimii 36 de ani.
Dar, cu toate că acest conflict încurajează confruntarea și volatilitatea politică, principiul și-a atins scopul: în România nu au apărut lideri autoritari, cu toate încercările, uneori brutale, ale unor formațiuni, coaliții și alianțe.
În urma revizuirii Constituției din 2003, principiul conflictului instituțional s-a păstrat, mai mult, a fost adâncit prin prelungirea mandatului președintelui României de la 4 la 5 ani. Astfel, momentul alegerii șefului statului e desprins de cel al alegerii Parlamentului, mărindu-se, astfel, perioada de confruntare dintre blocurile politice care urmăresc, întotdeauna, preluarea puterii în integralitate, atât parlamentară, cât și prezidențială.
Diferența majoră dintre România și Ungaria
Sistemul politic din Ungaria e mult mai stabil decât în România, dar generează dictatură din cauză că legea fundamentală încurajează formarea unor supermajorități în Parlament. Președintele Ungariei are atribuții limitate și onorifice, fără a fi ales în mod direct, astfel că puterea se concentrează în mâinile unui singur om: liderul majorității, adică prim-ministrul.
Peter Magyar, din cauza sistemului politic din Ungaria, are mari șanse să devină un al doilea Viktor Orbán în decurs de câțiva ani, dacă noul parlament nu modifică rapid Constituția.
Diferența majoră dintre România și Ungaria constă în faptul că, la București, deciziile politice dificile, reformatoare, se iau greu și rar, doar atunci când președintele și prim-ministrul aparțin aceleiași tabere politice și beneficiază de o largă susținere în Parlament. Totuși, și în acest caz fereastra de oportunitate e mică din cauza conflictului inevitabil dintre cei doi, produs de agende și obiective politice diferite.
De aceea, în România, cele mai importante decizii pentru cetățeni sunt luate sub presiunea unor evenimente majore, care pun în pericol existența sistemului politic în sine: revolte, război, cataclisme, mari scandaluri de corupție, amenințări externe etc.
În Ungaria, deciziile politice majore sunt luate rapid și ușor, dar în favoarea unui singur bloc politic, ceea ce duce rapid la autoritarism și corupție.
Nu există un sistem constituțional perfect, nu există democrație ideală și nu există oameni politici salvatori care să nu se transforme rapid în dictatori.
Deși e greu de înțeles și acceptat, trăim în lumea pe care ne-am dorit-o, am votat pentru ea și care a fost modelată de evenimentele interne și externe pe care le-am generat în urma interacțiunilor dintre noi.
Fiecare, în particular, se poate considera perfect sau mult mai bun decât ceilalți, dar realitatea socială, cu bune și cu rele, e rezultanta manifestării generale și nu are nicio legătură cu ceea ce ne imaginăm sau ne dorim la nivel individual.