Aparent e greu de explicat rezistența oamenilor la decizia Guvernului de a reduce și mai mult limita de plată cu numerar.
Nici acum plățile cash nu sunt nelimitate, ci sunt posibile până la 5.000 de lei/zi, însă pragul urmează să fie scăzut la 2.500 de lei din 2025 pentru persoane fizice, iar în cazul firmelor, pragul zilnic scade la 1.000 de lei/zi, respectiv 2.000 de lei în cazul magazinelor cash and carry.
Chiar dacă pentru persoanele fizice deocamdată nu se va schimba nimic, scandalul a fost și este considerabil, obligând factorul politic la precizări amănunțite și oferind AUR o bună temă de campanie.
Viitorul plafon în cazul persoanelor fizice este suficient de ridicat încât să nu afecteze cine știe ce majoritatea populației. Nu sunt, totuși, atât de mulți cei care să dorească să facă plăți zilnice peste 2.500 de lei.
O parte a fost reacția de panică a oamenilor, mai ales vârstnici sau cu educație mai precară, care nu știu să folosească un card bancar, nu au bancomate în apropiere și/sau care de-o viață sunt învățați să simtă banul în mână.
De altfel, după cum arată și Banca Centrală Europeană, „numerarul îți permite să îți ții cheltuielile sub un control mai atent, de exemplu, te împiedică să îți depășești bugetul”. Toate avantajele cash-ului, potrivit BCE le găsiţi AICI.
O altă reacție nervoasă a venit din motive ideologice, pe care le împărtășesc. Deși fac 99,9% din plăți cu cardul, pe cât posibil online, consider că fiecare om trebuie să aibă dreptul să facă orice dorește cu banii lui și să îi folosească după cum dorește. Dacă el i-a muncit, are dreptul să dispună de ei după cum dorește.
Dacă nu i-a muncit, trebuie dovedit. Totodată, nu e admisibil ca cineva să fie prezumat infractor. Comiterea evaziunii nu se prezumă, ci se dovedește.
Există Decizia CCR 859/2009, potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat să accepte primirea salariului pe un card bancar, dacă dorește să primească numerar:
„Obligarea personalului din instituțiile publice de a primi drepturile salariale prin intermediul cardului condiționează folosință acestor ’bunuri’ de existenta bancomatelor și automat de voință unor persoane juridice private (bănci), care percep pentru eliberarea banilor anumite comisioane. În aceste condiții, se ajunge la micșorarea drepturilor salariale ale persoanelor din instituțiile publice, fară a se tine cont de consimțământul acestora.
Mai mult, titularii cardurilor nu pot folosi și dispune de drepturile lor salariale în orice situație, fiind ținuți de limitarea zilnică a retragerilor sumelor de bani al căror plafon este stabilit de banca”.
Suntem țara pe locul al doilea în UE în privința încasării salariului cash. Potrivit Băncii Mondiale, 24% dintre angajații români primesc banii exclusiv în numerar, iar o treime dintre români nu au cont în bancă. Să ne amintim că am avut chiar un premier care prefera să ia banii în mână, chiar dacă nu erau deloc puțini.
Și tot ideologic sunt cei care consideră, susținuți de BCE, că ”operațiunile cu numerar respectă dreptul nostru fundamental la protecția vieții private, a datelor și a identității în chestiuni financiare”.
Și mai există categoria, cea mai largă probabil, care nu are nici motive ideologice, nici legate de educație/obișnuință, dar care respinge măsura dintr-o imensa neîncredere. Ea a ajuns să caracterizeze relația dintre cetățean și aproape orice instituție, fie ea a statului, fie privată, cum e banca.
Și prima suspiciune e că această reducere a plafonului este primul pas spre eliminarea cash-ului, care nici măcar nu este în discuție și nici nu este posibilă. Dar de la Guvern și Parlament nu te poți aștepta decât la rele, nu-i așa? De aceea, chemarea la referendum a AUR ar putea avea mare succes.
Apoi, oamenii suspectează, dacă nu au chiar certitudinea, că măsura va avea ca efect încă o jumulire de bani, măcar prin comisioanele bancare, dacă nu și prin moduri pe care nu le putem identifica decât atunci când le vom experimenta. Ceva sigur va fi rău pentru noi, aceasta este credința.
De altfel, nu este chiar imposibil ca Guvernul să fi „cumpărat” o reactivitate mică a sistemului bancar la noul sistem de taxare, în schimbul lărgirii bazei de comisionare.
Cât despre bănci, experiențele cetățenilor sunt în general neplăcute, că tot ce e important e cu litere mici la subsol și că domeniul e o formă de șarlatanie oficială. Ceea ce hotărâri judecătorești au arătat că a fost uneori valabil. E drept că și educația financiară precară face greu de înțeles că banca nu e o instituție de binefacere și că mărimea literei nu o face mai puțin importantă.
Neîncrederea în bănci și stat face ca, potrivit BNR, românii să aibă „la saltea” 65 de miliarde de lei. Convingerea generalizată este că banul trebuie ascuns precum cocoșeii în vremea comuniștilor și ținut cât mai aproape, deși o dobândă, mai ales în vremuri de inflație, reduce erodarea puterii lor cumpărare.
Banii aceștia blocați nu ajută cu nimic economia, nu produc nimic. Dar unde încredere nu e, nimic nu e.
Guvernul a vândut decizia limitării plaților cash ca o măsură antievaziune și, totuși, după cum arată profesorul Bogdan Glăvan, cele mai multe țări UE fie nu au nicio limită de plată cash (Austria, Cipru, Finlanda, Germania, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Suedia, Marea Britanie), fie limita este cu mult mai sus, dar nivelul evaziunii este mai mic decât în România .
Deci, în mod evident, nivelul evaziunii nu depinde de limitarea sau nu a plaților numerar.
În România sunt case de marcat inteligente și, totuși, statul nu este în stare să colecteze o treime din TVA-ul datorat, cea mai mică rată de colectare din UE, de patru ori mai mică decât media europeană.
Nu fac parte dintre cei care cred că limitarea cash-ului e o măsură bine și malefic calculată de control al populației. Oamenii își expun de bună voie viața, în detaliu, pe rețelele de socializare, iar sistemul cookies face ca orice opțiune de orice fel să intre într-o bază de date.
Apoi, nu văd actuala clasă politică aptă să gândească ceva bine calculat, benefic sau malefic.
Deci cred că, pur și simplu, atâta îi duce capul. Nimeni nu pare a înțelege că singura soluție viabilă este parteneriatul cu cetățeanul, dar asta presupune să-i recâștigi încrederea că lucrezi pentru el, nu împotriva lui.