Cel mai recent eurobarometru ne arată o Românie care e de partea optimistă a lucrurilor din Uniunea Europeană, cu o încredere mult mai solidă decât a altora în instituțiile UE.
Aceste rezultate spun însă cu totul altceva, dacă le coroborăm cu cele din barometrele interne, unde încrederea în instituții este mai jos de cota de avarie.
Așadar, România pare a fi o poveste de succes a UE – stăm mult mai bine decât Franța la acest capitol al legitimității UE – și totodată o poveste eșuată intern, după chiar verdictul președintelui.
De altfel, una dintre întrebările puse la brief-ul de presă al Parlamentului European este tocmai cea privind corelația dintre o încredere mare în UE și una precară în instituțiile interne. Răspunsul, evident, e acela că tocmai slaba reprezentativitate a autorității politice de acasă îndreaptă speranța și așteptările cetățenilor înspre autoritatea UE.
E însă o soluție de refugiu care se transformă repede în capcană: dacă de la UE așteptăm soluții și totuși sistemul de sănătate românesc e în continuare căpușat și slăbit, atunci UE devine un țap ispășitor clasic, care, deși nu are autoritate în deciziile interne, este trasă la răspundere pentru eșecuri și neîmpliniri, iar dacă și-ar depăși fie și milimetric competența, discursul suveranist s-ar considera întemeiat.
În imaginea clasică, prototipul țapului ispășitor este bătrâna din capătul satului, care devine vinovată pentru molimi, inundații și moartea vreunui copil din sat – teoria aceasta mizează tocmai pe lipsa de atribuții a țapului ispășitor, o condiție sine qua non ca el să fie tras la răspundere.
Cum se manifestă contradicția?
De pildă, în faptul că, deși românii au mare încredere în UE, au o permeabilitate mare la propaganda anti-ucraineană. Sunt anumite teze care sunt declinate în comunități închise, în social-media:
- Uniunea Europeană dă banii destinați copiilor români copiilor ucraineni. Nu există știre, reportaj, interviu despre situația copiilor din Ucraina care s-au refugiat de război în România, care să nu fie imediat comentată în acest registru manipulat. Cu toate că nu UE decide politicile sociale care se adresează copiilor români, Bruxelles-ul este țapul ispășitor pentru ponderea mare a riscului de sărăcie severă și excluziune socială în care se află copiii români – jumătate dintre ei, un procent cronicizat. În varianta maximală, în astfel de comunități sunt vehiculate sume astronomice – 3.000 de euro e una – care s-ar duce pentru bunăstarea fiecărui copil din Ucraina refugiat în România.
- Ucrainenii iau cele mai bune job-uri de pe piață, în virtutea unui ordin ocult venit de la Bruxelles. De fapt, o anchetă derulată de Salvați Copiii România arată că trei din cinci părinți ucraineni nu-și găsesc de lucru în România, principalul obstacol fiind cel lingvistic.
Un alt exemplu este dat chiar de Eurobarometru: cu toate că România e în proximitatea frontului deschis de Rusia în Ucraina, nu securitatea și apărarea sunt prima prioritate, ci situația economică și crearea de locuri de muncă. Or, responsabilitatea aici cade în sarcina autorităților naționale, nu în cea a UE.
Riscul real apare atunci când chiar politicienii de la putere preferă ca așteptările sociale să se îndrepte spre UE. Nu-i deranjează prea tare încrederea scăzută în ei și în instituții, atâta vreme cât politica s-a cartelizat și nu există breșe reale, care să le amenințe poziția și accesul de resurse.
De aici vanitatea președintelui Klaus Iohannis de a absenta de pe agenda socială a românilor, dar de a pretinde, în numele românilor, o funcție de conducere a NATO.
De aici indolența alianței mamut PSD - PNL de a trece pe lista pentru Parlamentul European politicieni care nu au nicio ispravă, cum este Claudiu Manda, de a deschide lista cu Mihai Tudose, de a-i pune mai jos în listă pe Siegfried Mureșan și Adina Vălean, de pildă, indolență care însă se sprijină și pe lipsa de rezistență a celorlalți.