Gândiți-vă la situația din Rusia de astăzi, unde patriarhul Moscovei îi dă binecuvântarea lui Putin pentru măcelurile și masacrele pe care le fac ei. Va fi primită această binecuvântare? Nu vorbesc de divinitate, ci de noi, de cei care trăiesc pe pământ și văd acest lucru. Vom primi noi această binecuvântare a crimei, a sângelui, a ororii? După părerea mea, nimeni nu poate primi așa ceva.
Mircea Cărtărescu a scris romanul Theodoros (Editura Humanitas), după câțiva ani în care ideea acestei cărți îi venise de la o scrisoare trimisă de Ion Ghica lui Vasile Alecsandri, unde autorul presupune că un tânăr servitor dispărut din Gherganii românești ar fi devenit, după ani aventuroși, Împăratul Tewodros II al Etiopiei. Pornind de la o istorie contrafactuală, scriitorul construiește un personaj tulburător în complexitatea lui omenească, un om care a dorit puterea sacră și a terminat devenind un tiran sau, în formula lui Platon, cel mai nefericit om.
Omul nu e simplu, e insondabil, spune Mircea Cărtărescu, într-un interviu acordat spotmedia.ro, dar sunt cruci făcute cu mâna murdară de sânge, azi sângele ucrainenilor uciși de tirania lui Vladimir Putin, pe care noi, ceilalți oameni, nu le putem primi.
Mircea Cărtărescu, mărturisesc că am citit pe nerăsuflate Theodoros. Prima tentație a fost să spun că totul e diferit decât ceea ce ați scris până acum, dar cumva m-am corectat pe traseu, pentru că mi se pare și aceasta, ca și personajul dumneavoastră, o carte aproape devenită din celelalte. E o carte scrisă în trei părți, o carte pe structura unui basm, poate. Aceste trei părți mie mi-au amintit de structura unui basm și aș vrea să pornim puțin de aici discuția, întrebându-vă de ce ne spunem povești când suntem mici?
Pe mine m-a mirat puțin ideea aceasta că Theodoros ar fi un fel de basm cult. Prima dată a spus-o într-o postare Radu Vancu și a fost reluată apoi de aproape toți cei care, până acum, au reușit să comenteze câte ceva în mediile sociale și nu pe hârtie, în reviste. Firește, cartea e foarte proaspătă încă.
Eu nu am văzut niciodată Theodoros ca pe un basm, deși într-un fel, în ultima vreme am fost într-o zodie a basmelor și chiar am propus editurii Humanitas, acum în toamnă, să apară consecutiv un mic volum de basme alături de Theodoros, dar editura l-a amânat foarte înțelept pentru anul viitor.
Pentru mine, Theodoros nu este un basm, este un un roman istoric sau mai bine zis pseudo-istoric care are, firește, niște conexiuni cu ce am scris înainte. S-a observat un fel de lume comună, parțial cu Levantul, un vocabular parțial asemănător Levantului și o atmosferă din acea scriere, pentru că și Levantul în definitiv este un roman în versuri, tot un roman pseudo-istoric, petrecându-se cam tot în aceeași epocă și așa mai departe.
Totuși, eu cred că Theodoros aduce ceva în plus, și anume aduce un epic adevărat, un epic care poate fi resimțit de publicul, aș spune eu, mai larg decât al celorlalte cărți ale mele, ca o scriere cu un foarte mare potențial de a fi iubită, de a fi acceptată ca o scriere nu neapărat foarte înalt estetică, deși eu n-am făcut niciun rabat de calitate în această carte, ci poate fi citită, aș spune eu, chiar și de adolescenți și de copiii mai înțelepți ca o carte de aventuri, o carte în care se petrec nenumărate lucruri.
S-a vorbit despre o împletire de povești și așa mai departe. Deci, într-un fel, o carte construită pe structuri, aș spune eu, nu numai înalt literare, ci și oarecum populare, multe rânduri de ghilimele.
Eu nu am dorit în mod special acest lucru, deci nu m-am gândit la public decât așa, cu mare iubire cum o fac întotdeauna și în toate cărțile mele, dar nu m-am gândit să-mi lărgesc publicul cu cartea asta și într-un fel m-am gândit ca ea să vină ca un fel de confirmare. Este ca o câmpie care se întinde sub piscurile inaccesibile pentru foarte mulți ale unor romane existențiale, metafizice, cum au fost Orbitor și mai ales Solenoid. Deci este o câmpie care se întinde la poalele acestor piscuri și într-un fel, umbrită de ele, umbrită, nu în sensul rău al cuvântului, ci dimpotrivă, ca să zic așa, străjuită de ele.
Asta nu face să fie, totuși, așa cum l-am citit eu, mai puțin un roman existențial, pentru că avem și teme existențiale și în acest roman. Știu că geneza, ideea acestui roman nu e una nouă, o coaceți, să spun așa, de două decenii, dar vă las să povestiți.
Este o carte la care mă gândesc de foarte, foarte multă vreme, însă nici puterile mele și nici timpul meu nu m-au ajutat până acum să o scriu. Am mai încercat de câteva ori, am mai povestit acest lucru, să mă apuc de ea. Chiar am avut un proiect acum vreo 7-8 ani, când am avut o bursă Wissenschaftskolleg, am câștigat această bursă cu proiectul Theodoros, pentru că eu doream să scriu atunci cartea aceea, însă atunci nu s-a putut.
Nu s-a putut, pentru că nu aveam, aș spune eu, că n-aveam maturitatea necesară. Fiecare carte vine la vremea ei. Theodoros e o carte care presupune nu numai foarte multă acribie, și în documentare și în scriere, foarte multă migală, dar presupune și o viziune, aș spune eu necesar superioară, asupra lucrurilor așa cum sunt ele, adică asupra istoriei, asupra umanității, asupra a ceea ce zace în inima omului, dar și asupra literaturii, asupra artei scrisului.
Deci eu cred că n-aș fi putut acum șapte sau opt ani să scriu această carte. Mi s-a dat să o scriu abia de doi ani încoace, de când am început acest roman și sunt foarte, foarte recunoscător pentru că am putut să-l duc până la capăt.
Nu mă așteptam. Vremurile nu au fost prielnice, am trăit înainte de a mă apuca vremuri de pandemie, care au fost pentru mine foarte dure. De asemenea, am trăit acest război absolut mârșav, aș spune. Nu găsesc alt cuvânt, mârșav și mizerabil, care, firește, ne-a scos pe toți din viața noastră obișnuită și ne-a umplut de deznădejde în privința faptului că omul încă nu învață din istorie, nu învață încă nimic din asta și că lemnul, lemnul strâmb al umanității, cum spunea Immanuel Kant, încă nu vrea să se îndrepte.
Mie mi-a folosit ca un fel de pavăză, ca un fel de scut în viața mea cotidiană, pentru că toți trăim o astfel de viață, chiar dacă suntem artiști, fotbaliști sau jurnaliști sau orice altceva, mie mi-a folosit ca un fel de scut de apărare.
Mi-a folosit, pentru că fiecare am vrut să ne păstrăm mintea întreagă în epoca asta. Eu am făcut-o cu acest mijloc specific artei și vieții mele, și anume scriind. Am încercat să scriu încă o carte care să spună ceva oamenilor, care să însemne ceva, pentru că altfel se scriu mii de cărți care înseamnă foarte puțin.
Astăzi nu trăim într-o epocă de mari realizări literare, cum au fost altele, anii 60 și 70 de pildă, în care au apărut mari scriitori. Astăzi, scriitorii mari sunt rari, după părerea mea.
De ce? Nu există teme, nu există așezarea spirituală necesară, sunt prea vitregi, cum spuneați, timpurile pe care le traversăm, sau, din contra, sunt sunt prea banale?
Literatura nu o fac temele, nici motivele, nici subiectele. Poți scrie cel mai generos roman, cu cele mai minunate subiecte și cele mai la zi, fără ca el să aibă viață.
E vorba de o întâmplare. Sunt foarte, foarte puțini, mari scriitori astăzi. Eu nu cunosc decât doi pentru care pot să bag mâna în foc, cum se zice. Unul este Mario Vargas Llosa și altul este Tomas Pynchon, dar alții de această talie sunt prea puțini. Probabil că există, dar nu-i știu eu, așa încât e o epocă în care e bine să încerci să faci ceva. E bine și mă bucur că și în literatura noastră sunt oameni care încearcă să facă lucruri care să însemne ceva, care să aducă ceva nou, nu neapărat mutări în plus pe eșichierul literaturii, dar ceva nou, solid, cum să spun, mai greu controversabil decât cărțile obișnuite. Eu am încercat să fac asta.
Spuneați că omul nu învață din istorie și mă întorc cumva și la carte prin ceea ce ați spus, pentru că și personajul dumneavoastră e mereu tentat să aleagă și spuneți la un moment dat între mir și sânge, și nu reușește să facă alegerea potrivită. Sau între cele trei cadrane pe care le are în inimă, între dragoste, între credință și între tentația puterii. Tentația puterii va fi în cele din urmă cea care îl atrage și el confiscă.
Theodoros este un ambițios. De fapt, asta este definiția lui esențială. Este un om care ar fi putut fi un om foarte bun. E un om care are multe calități, de toate felurile, dar care încă de la început a făcut o alegere.
A făcut o alegere care nu i-a fost favorabilă, dar care probabil că era inevitabilă, pentru că altfel cartea nu s-ar mai fi putut scrie. Și anume, el a ales între voință și credință. A ales între voință și credință, crezând că sunt unul și același lucru, crezând că prin voință proprie el va putea face ca smochinul să se smulgă din rădăcinile sale și să se sădească în mare, așa cum arată o parabolă evanghelică.
Toată viața sa, el a încercat să facă acest lucru. A încercat să facă ceea ce este imposibil unei naturi umane. Numai o natură divină poate să facă ceea ce și-a propus Theodoros să facă, adică nu doar să ajungă împărat pe pământ, el a voit să ajungă împăratul albastru, care nu există în niciun basm. Or, s-a întâmplat ca-n Arghezi: Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,/Ți-am auzit cuvântul, zicând că nu se poate.
Theodoros este o ființă umană în miezul căreia există acest hybris. Grecii numeau hybris o încălcare a unor limite umane naturale.
Cine voia să fie mai presus de un om ajungea de fapt mai prejos de un om, mai prejos chiar decât ultimul om. Și așa se întâmplă și cu Theodoros. Este, dacă vreți, distincția platonică dintre cel mai fericit om din lume, care pentru Platon era regele, și cel mai nefericit om din lume, care era tiranul. Din voința de a deveni rege, Theodoros devine tiran, încalcă de fapt omenescul, limitele omenești ale ființei umane.
Însă eu, descriindu-l în felul acesta, am avut o problemă foarte mare în această carte, nu mi-am dorit ca el să fie judecat. Nu mi-am dorit ca Theodoros să fie supus unei judecăți finale, dar de fapt, unei judecăți morale de către oricine, de către marele cititor și de către cititorii noștri tereștri.
Mi-am dorit să fie o fire complexă, un personaj care să fie judecat, dacă vreți, în complexitatea sa, în binele și în răul său.
Și până la urmă am găsit tăierea nodului gordian în această soluție etică prin faptul că judecata s-a mutat din câmpul individual în câmpul mai general și mai generos, aș spune eu, al cărții care îl cuprinde pe Theodoros. Judecata este a cărții. Judecata în cele din urmă este a fiecărui cititor în parte. Cititorii nu-l judecă pe Theodoros pentru că el, fiind un personaj ficțional, cade dincolo de bine și de rău.
Cititorul va judeca această carte, o va primi cu degetul mare ridicat în sus sau în jos. Acest lucru eu îl aștept cu mare nerăbdare din partea cititorilor.
De altfel, și personajul istoric a vrut să refacă cumva această idee a filiației divine, pentru că era vorba de filiația din Solomon și gestul acesta de hybris, așezarea aproape în locul sacrului, este un gest la care orice putere absolută ajunge. Orice om ajunge tiran dacă își dorește puterea absolută?
Da, pentru că știm foarte bine că puterea corupe. De fapt, puterea este puterea de a eluda adevărul.
Fiindcă m-am referit la Platon, e în Republica, o scriere extraordinar de interesantă pentru noi și aș spune eu, foarte tulburătoare pentru noi, pentru că din Republica lui Platon par să fi pornit toate tiraniile, de toate felurile, și de dreapta, și de stânga, și religioase și de toate felurile.
Cetatea ideală descrisă de el este o cetate înspăimântătoare, este o o închisoare a sufletului și este absolut straniu și tulburător, căci acest om, care era un mare poet, Platon era în primul rând un mare poet și avea în spate geniul lui Socrate, daimonul lui Socrate, tocmai acest om a arătat într-un fel, poate fără voia lui, poate jucându-se, așa cum am spus la un moment dat în acest dialog, a arătat calea către oroare.
Mai târziu, un personaj al lui Dostoievski spune, în Demonii, că el a pornit de la ideea libertății absolute și a ajuns la necesitatea dictaturii absolute. Această idee se află în Platon, se află în Republica încă de la început.
În Platon, cei care conduceau cetatea nu numai că aveau dreptul să-i mintă pe supuși, adică să mintă poporul, dar aveau și datoria s-o facă. Ei trebuiau să mintă. Erau niște minciuni necesare, spune Platon, care preveneau revoltele și așa mai departe. Deci iată că sursa răului apare de multe ori acolo unde puțină lume se așteaptă.
Theodoros este din această speță tiranică. Este un bărbat plin de forță, plin de energie, plin de talent, chiar pe Regina Victoria m-am amuzat să o fac să spună că scrisorile cu care Theodoros al II-lea al Etiopiei o asalta aveau și ceva bizar, ceva ciudat, ceva neașteptat, care pe ea o amuza în cele din urmă, ca scrierile lui Swift.
Deci iată că am vrut să fac nu un tiran propriu-zis, ci un personaj mult mai complex, un om care a iubit toată viața sa o singură femeie, deși a avut nenumărate altele, un om care a iubit foarte tare ideea de divinitate, așa cum spuneați, întruchipată în Chivot, dar un om care mai presus de ele, de fapt, și-a iubit propria distrugere. Sau, cum se spune de asemenea într-o parabolă evanghelică, și-a dat propriul suflet ca să câștige lumea.
E personajul făcut din aluatul cel mai tulburător și care, în general, ne tulbură, ne tulbură în viață, oamenii care au în egală măsură filon de bine și de rău, sau care, vrând să facă bine, reușesc să facă rău. Sau răul care, accidental, face bine. E paradoxul lui Pasternak, torționarul care își face slujba excelent, dar seara este cel mai bun și mă duios tată acasă. Cum cum se pot împăca cele două?
Se împacă, iată că se împacă. Omul este absolut inexplicabil, după părerea mea. De pildă, se știe că unii dintre șefii lagărelor de concentrare naziste erau mari melomani, locuiau lângă lagăre de concentrare, cu o familie idilică, aveau grijă de copii, de soție, de familie și așa mai departe. Ca și când ar fi fost cei mai buni dintre oameni, nu le păsa de faptul că ei erau călăii, de fapt, a nenumărați oameni, nu le păsa absolut deloc de lucrul acesta. Iată că cele mai mari contradicții pot crește în aceeași fire insondabilă, omenească. De fapt, omul este insondabil. Omul nu poate fi prins într-o singură formulă niciodată.
Un mare scriitor care mi-a dat telefon aseară și mi-a spus că a citit Theodoros, nu aș vrea să spun cine, dar unul dintre cei mai mari scriitori ai noștri de astăzi, mi-a spus următorul lucru: ce am apreciat cel mai tare în Theodoros este lipsa lui de maniheism, lipsa de gândire în alb și negru. Și am fost foarte recunoscător pentru asta, pentru că tot efortul meu s-a dus acolo.
De altfel, iarăși un fragment care pe mine m-a tulburat foarte mult și care e în același registru, spune așa: Dacă îți faci cruce cu trei degete năclăite de sânge, crucea ta va fi primită? Ați evitat perspectiva moralizatoare a cititorului, dar întrebarea asta e una care ne apasă pe toți, e întrebarea păcatului, dacă duc un păcat și totuși îmi fac cruce, voi fi mântuit sau crucea mea nu va fi primită?
Gândiți-vă la situația din Rusia de astăzi, unde patriarhul Moscovei îi dă binecuvântarea lui Putin pentru măcelurile și masacrele pe care le fac ei. Va fi primită această binecuvântare?
Nu vorbesc de divinitate, ci de noi, de cei care trăiesc pe pământ și văd acest lucru. Vom primi noi această binecuvântare a crimei, a sângelui, a ororii? După părerea mea, nimeni nu poate primi așa ceva. Și pentru mine războaiele religioase au fost întotdeauna o contradicție în termeni, pe care n-am putut s-o înțeleg. N-am putut s-o înțeleg, pentru că fiecare credință spune că dragostea este lucru cel mai important, dragostea între oameni.
Și atunci cum să justifici un război religios și care e unul dintre cele care au bântuit toată istoria umanității?
Ați făcut trimiteri la filosofie. E o perioadă în care recitiți filosofie. În egală măsură ați citit și textele sacre, vorbim și de Biblia etiopiană, și de Coran, Tora. Cum ați redescoperit aceste texte sacre? Cum e să le citiți acum?
Aici sunt mai multe chestiuni. Frecventarea textelor sacre nu presupune aderarea la credințele respective, în mod neapărat. Aici trebuie să facem o distincție foarte limpede. Cartea mea preia foarte mult din limbajul sacru, în primul rând al Bibliei, care este un limbaj absolut extraordinar și care pe mine m-a fascinat întotdeauna, fără niciun fel de legătură cu credința propriu-zisă, care e o chestiune intimă, personală, despre care nu ar trebui să se vorbească în public.
Dar limbajul respectiv, imageria respectivă, iconologia, ca să spun așa, ale Bisericii Răsăritene, nu numai cea românească, dar și cea grecească, cea etiopiană, mai existau câteva biserici arhaice pre-calcedonice, care aveau această naivitate pură și totuși extrem de barocă, ce se vede în icoane, în zugrăvirea bisericilor, dar și în aroma aceasta despre care s-a vorbit, aroma de tămâie a limbajului sacerdotal.
Eu am folosit pentru scopurile mele estetice această imagerie. De ce? Pentru că eu cred că, cu foarte puține excepții, este o zonă pe care scriitorii noștri au ignorat-o, dacă nu ținem seama de primii scriitori, cei din Evul mediu atât cât l-am avut, cei mai mulți autori nu s-au impregnat de această imagerie, care este fantastică.
Gândiți-vă la felul în care erau zugrăvite bisericile noastre, cu râurile de lavă în care te chinuiau osândiții, ca în Dante Aligheri, cu diavolii aceia pe jumătate caraghioși, pe jumătate înspăimântători, cu sfinții care stăteau grupați, atingându-și aureolele unele de altele, ca și când ar fi niște ciorchini de struguri aurii și nenumărate alte lucruri care țin de iconologia bizantină, fiindcă despre asta este vorba, și post-bizantină.
Toate aceste lucruri mie mi s-au părut a fi relativ noi în literatură și aducând ceea ce imageria luxuriantă sud-americană a adus pentru scriitorii realismului magic. Am încercat un realism magic, pe care s-a altoit de fapt imageria aceasta răsăriteană, ortodoxă și bizantină.
Mi-a făcut o mare plăcere să scriu în felul acesta.
De altfel și această dualitate putere divină, putere umană, e foarte bizantină, e cezaro-papismul bizantin care a adus tot timpul la această confruntare.
Ca să ne referim și la Procopie din Cezareea, care, după cum știți, a scris o cronică oficială care era adulatoare față de împăratul care trăia pe atunci, dar în același timp a scris și o cronică ascunsă, care era exact opusul ei, deci o cronică în care îl desființa pe împărat. Deci iată, acest dualism maniheist care se manifesta și în istorie.
V-a bucurat foarte mult această lectură a cărții care spune că nu aveți o perspectivă maniheistă. Nu ne propuneți să ne împărțim în tabere, lucrurile nu sunt albe sau negre. Cum ați scris o astfel de carte într-o epocă și într-o țară în care tocmai maniheismul și polarizările au dat tonul, să spunem, în ultimii ani? Pe mine personal, asta mă apasă cel mai tare în România.
Nu cred că există un determinism atât de puternic între o epocă și ce se scrie în epoca respectivă. De foarte multe ori, există chiar o opoziție, au fost epoci extrem de tumultuoase în care a înflorit poezia erotică pură și așa mai departe. Deci nu cred că vremurile determină atât de tare literatura.
Eu cel puțin am trecut, cum am trecut cu toții, prin evenimente istorice violente și cu puternic ecou afectiv, ca Revoluția română, de pildă, apoi, ca toate celelalte epoci, etape, mici epoci, ca să zic așa, care s-au perindat. Ca toată lumea am scris și eu foarte mult despre politică, am înghețat în Piața Victoriei, la proteste, am făcut toate aceste lucruri pe care foarte mulți concetățeni ai mei le-au făcut și ei. Dar scrisul meu nu s-a schimbat în raport cu aceste lucruri. Eu le-am consemnat în scrisul meu.
Dar aș spune eu că scrisul meu este altceva decât subiectele mele. Aș spune eu că scrisul meu mă reprezintă pe mine și nu epoca istorică pe care o trăiesc sau mai puțin epoca istorică, oglindită, de fapt, în interesele mele foarte adânci și foarte vechi.
Prin urmare și Theodoros, el poate fi privit și ca o panoramă a vremurilor, pentru că trunchiul acestui roman este arhetipal. Theodoros este un om arhetipal care se repetă în toate epocile și în toate ipostazele, în toate avatarele, dar în același timp este și o carte universală.
Sper că am reușit să fac acest lucru, care nu se referă punctual la o vreme oarecare, ci la soarta acestei ființe atât de stranii aflată între fiară și înger, care este omul.
În momentul în care Theodoros își pierde soția, marea iubire, începe disoluția practic a întregii lumi în care el trăia, adică odată cu el dispare o lume. Și în istorie s-a întâmplat la fel.
Da, fără îndoială că sluga Ghiculeștilor de la Ghergani nu se poate gândi ca fiind cu adevărat cel care a devenit împăratul Theodoros al II-lea al Etiopiei. Ion Ghica face o supoziție din acest punct de vedere, dar această supoziție se bazează numai pe niște intuiții, nu are niciun adevăr istoric. Cine știe ce i s-o fi întâmplat bietului Theodoros, care a existat cu adevărat, Ion Ghica s-a jucat cu el în copilărie, cine știe ce i s-a întâmplat după vârsta de 19 ani, când a trecut Dunărea în Bulgaria și apoi nu s-a mai aflat absolut nimic despre el? Poate a trăit până la adânci bătrâneți, poate a murit în conflictele epocii sau de bolile epocii.
Dar Ion Ghica face acest salt de imaginație care pe mine m-a fermecat. Cum este posibil acest pod, această punte uriașă care leagă Gherganii natali ai lui Theodoros cu Gondarul, cu Magdala, cu marile orașe și cetăți etiopiene? Acest arc de cerc uriaș peste aproape toată emisfera nordică este cel care m-a atras foarte tare, mi-a făcut, cum spuneam, o plăcere extraordinară să construiesc lumi, să le fac veridice într-un fel, dincolo de personajul propriu-zis. Lumile care sunt în spatele lui ar trebui, ca într-o fotografie cu câmp foarte adânc de cuprindere, să-l facă într-un fel și pe el, dar și fundalul său foarte clare.
Și atunci eu am încercat să fac Valahia cu două compartimente, și anume Gherganii și Bucureștii, pe care am încercat să le construiesc destul de realist, dar și cu o notă fantastică puternică, și apoi arhipelagul de care sunt cel mai mândru, cu numeroasele ostroave sau insule în care a hălăduit personajul și cu cele șapte scrisori adresate mamei sale, în care eu am pus tot ce am putut să pun mai mult în momentul acesta.
Deci le-am scris, nu știu cum să spun, înainte spuneam că scriu din tot corpul, acum le-am scris din mai mult decât din tot corpul, din toată ființa mea le-am scris. Și apoi, firește, Etiopia, cu marele bătălii epice, epic e un cuvânt foarte frecvent, astăzi totul este epic, dar în cazul meu bătăliile sunt cu adevărat epice și cu poveștile aferente de dragoste care i se întâmplă personajului.
Dar partea pe care eu o iubesc cel mai mult din roman este marea poveste de dragoste dintre Solomon și regina din Seba, Makeda, pe care i-am scos din paginile biblice și am încercat să le dau un fel de viață în același timp veridică, realistă, urmând și sugestiile din Kebra Nagast, din Cartea egipteană a regilor, a strălucirii regilor, dar și psihologică. Adică în această poveste, care pentru mine e cea mai frumoasă poveste de dragoste din toate timpurile, această poveste să fie omenească, nu să fie o istorisire pe pergament scrisă cu buchii încâlcite.
Am vrut să fie foarte omenească. Am încercat să fac două caractere, mai ales cel al Makedei mi se pare mie că mi-a ieșit mai bine și apoi pe fiul lor Manelik.
Dacă vrei să fac o confesiune acum, pe Makeda și pe Menelik i-am făcut după soția mea și după fiul meu. Ei au fost modelele mele. Această dragoste foarte tandră dintre ei am urmărit-o și-n carte.
De altfel, dragostea tandră dintre mamă și fiu apare în scrisorile trimise mamei. De ce ați ales ca mama să fie tăcută, ea trimite înapoi scrisori, dar cu pagini albe, nu scrie în ele?
Am încercat să explic în paginile cărții de ce ea nu putea să scrie. Ea scria doar dragul meu Theodoros și apoi termina să te țină în pază sfânta Fecioară și așa mai departe, formulele obișnuite de adresare și de încheiere.
Dar ea nu putea să scrie restul, pentru că dragostea i se părea inexprimabilă, ceea ce simțea ea nu putea trece în cuvinte, așa cum o flacără nu poate decât să ardă pagina pe care o cuprinde. Deci ea prefera să lase paginile goale, decât să scrie cuvinte mici și care i se păreau false și convenționale, așa cum spune și Sfântul Apostol Pavel în scrierea sa către Corinteni, spunând că chiar dacă ar vorbi în toate limbile omenești și îngerești și s-ar exprima cu toate cuvintele și ar folosi toate expresiile frumoase deodată și n-ar avea dragoste, n-ar fi decât un chimval răsunător și strident.
Prin urmare, deci, dragostea nu se poate exprima în cuvinte. Dragostea este ceva care e ca o aură în jurul nostru. Nu face parte nici din trupul, nici din sufletul nostru. Este o aură celestă.
Care e cea mai frumoasă poveste din Biblie, care vă place cel mai mult, la care vă întoarceți?
Biblia este o întrețesere de povești parabolice și exemplare. Cele mai multe dintre ele sunt parabolice și exemplare și e extraordinar de greu să alegi una singură dintre ele. Eu acum mă gândesc la un singur aspect, și anume că toate clădirile sacre din Ierusalim, Templul în primul rând, dar și altele care se preconizau în viitor, sunt desenate de Dumnezeu însuși cu degetul său pe niște planuri pe care el însuși le dă la un moment dat, o dată lui Moise ca să facă cortul întâlnirii și tot ce mai era nevoie, Chivotul sfânt, iar altădată lui David, care le dă mai departe fiului său Solomon.
Deci aceste planuri erau făcute de însuși Dumnezeu cu degetul său. Și tradiția iudaică spune că literele cu care erau însemnate aceste planuri nu erau scrise pe hârtie, ci pluteau deasupra ei. De pildă, cele 10 porunci scrise pe cele două table de piatră pluteau la un centimetru să zicem, sau la un deget, cum spuneau ei, deasupra tablelor, erau ca un fel de holograme și ăsta este un lucru extraordinar de frumos.
Și Solomon a preluat de la David aceste planuri și le-a pus în aplicare construind templul.