Felul în care apar pe surse modificările pe care politicienii le aduc educației, un asalt grotesc care nici măcar de aparențele unei legitimări științifice nu se preocupă, ar putea fi proba unei intenții, nu doar a slabei calități intelectuale a celor care ne propun reforma Educației.
Demiurgul acestei reforme, cel care a dispus să se facă cu orice preț, a lansat însă o amplă operațiune de extragere.
O nouă lege a Educației a fost marea ambiție a președintelui Klaus Iohannis care, deși va lăsa moștenire o țară reîntoarsă la PSD (plus PNL), ar fi vrut să fie perceput drept un președinte umanist, cu anvergură culturală și legitimare externă. Sau măcar cu potențial de retragere într-o funcție europeană, dacă e să dăm credit tezei mai probabile a oportunismului.
Cert e că președintele Iohannis a dispus autocrat să se facă o nouă lege a Educației, plecată din laboratorul Cotrocenilor sub forma unui raport nesemnat. Mai mult, pentru ca reformarea dorită să iasă, președintele și-a trimis chiar consilierul în fotoliul de ministru al Educației.
Cu atât mai imorală este, astăzi, strategia de extragere din dezastrul cel mai mare adus în Educație, după cel din timpul dictaturii comuniste.
De ce tace Klaus Iohannis?
Sunt trei ipoteze și niciuna nu servește interesul superior al copilului de a fi educat în sensul formării intelectuale, sociale și morale de care are nevoie atât el, ca individ, cât și societatea în ansamblul ei:
- Klaus Iohannis este pe deplin satisfăcut de cum va arăta reforma Educației, inclusiv cu cele două modificări de programă publicate de Edupedu.ro, că rămân sau nu definitive, una fiind eliminarea logicii și psihologiei ca discipline de la profilul real;
- Președintele a ajuns deja în etapa lame duck, în care a devenit irelevant și nu este consultat/informat în privința noilor evoluții din reforma educației;
- Klaus Iohannis vede că societatea nu primește cu aplauze România educată de la Cotroceni și atunci, în aceeași mentalitate autarhică, se retrage din fața nerecunoștinței poporului.
Până la noile găselnițe la care nu știm cum s-a ajuns, ce analiză stă în spatele lor, de ce elevii de la profilul real să nu mai studieze logica și psihologia, părinții încă au putut să identifice căi prin care să poată să le asigure copiilor acces la educație de calitate, plătită, asta însemnând și că disparitățile sociale date de sărăcie (iar în România sărăcia în rândul copiilor este uriașă) se vor adânci.
De aici înainte, însă, părinții nu prea mai au ce să facă, dacă vor să le asigure copiilor lor acces la cele două discipline deloc inutile.
Cele două materii nu sunt discipline de examen și atunci posibilitatea ca ele să facă obiectul meditațiilor este redusă – tocmai acesta ar putea fi motivul pentru care ele dispar și asta arată paradigma comercială în care este gândită școala.
E o decizie nu doar mercantilă, ci și cinică: sunt doar câteva zile de când vorbeam despre nevoia toleranței față de cei care au tulburări mintale, asta necesitând educație și înțelegere a psihicului și a felului în care el funcționează.
În esență, acesta este beneficiul psihologiei ca disciplină: formarea empatiei, adică a capacității de a te pune în locul celui care i se întâmplă un rău, astfel încât această capacitate de tranzitivitate a răului să te oprească să-l faci.
Sigur, rămân bibliotecile de acasă și librăriile, dar formarea intelectuală individuală e cu totul altceva decât formarea socială. Cum să creezi strategii anti-bullying, un fenomen iarăși alarmant în școlile românești, și în egală măsură să retezi accesul tuturor copiilor la educația psihologică?
Președintele Klaus Iohannis refuză însă monarhic orice asumare a consecințelor pe care reforma Educației pe care a dispus-o le are, cu o nepăsare pe care o manifestă și atunci când refuză să răspundă unor întrebări banale despre costurile deplasărilor externe, raportate la rezultatele pentru țară – a se vedea turneul în America Latină, din care câteva zile nu au avut niciun program public -, și atunci când decide că meargă tot cu aeronavă specială la încoronarea de la Londra, în condițiile în care alți șefi de stat au ascultat recomandarea Londrei și au ales cursă de linie.
Cât privește contra-argumentul că Iohannis nu a ales să fie populist, el tocmai aici nu stă în picioare: întreaga ceremonie de la Londra a avut un rost simbolic de care societatea avea nevoie, fără ca asta să aibă legătură cu simpatiile republicane sau monarhice.
Cu atât mai cinică, așadar, decizia lui Klaus Iohannis de a nu face nici măcar un gest simbolic: toate beneficiile sunt pentru sine, nu pentru țara care nu îi este recunoscătoare.