Cum riscăm să-l facem parlamentar tocmai pe hoțul care strigă „Hoții!”

victor.pitigoi

Senior Editor

“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

O știre, căreia nu i s-a dat poate multă importanță, informa vineri  că ministrul Educaţiei din Estonia, doamna Mailis Reps, şi-a dat demisia din Guvern, după ce informaţiile apărute în presă au făcut cunoscut faptul că foloseşte maşina de serviciu, inclusiv şoferul, pentru a-şi duce copiii la şcoală.

Doamna Reps este vechi ministru al Educației, începând din anul 2002, când avea doar 27 de ani,  și până în prezent, cu unele întreruperi. Este o persoană consacrată acestei activități și se bucură de excelente aprecieri  în țara ei.

Chiar și o mamă cu șase copii își poate da demisia de onoare

În plus, știrea înduioșează dacă ținem seama de faptul că doamna Mailis Reps este mamă a șase copii și, parcă-parcă, ar trebui să se bucure de indulgența concetățenilor ei. Ce poate fi mai potrivit în fruntea Ministerului Educației decât persoana care și-a educat și încă își mai educă cei șase copii ai săi?

Dar presa estonă este necruțătoare. Mamă-ne-mamă, legea este aceeași pentru toți. O singură excepție poate fi semnal că legea ar putea fi indulgentă și pentru alții.

Pe de altă parte, însă, Guvernul eston se laudă cu integritatea membrilor săi. Nu este semn de integritate folosirea mașinii de serviciu altfel decât scopului pentru care  a fost acordată demnitarului.

Legea e lege pentru toți. Doamna Mailis Reps a demisionat imediat ce a apărut știrea în presă, întrucât cazul face atingere integrității întregului Guvern. N-a contestat,  nu s-a adresat Justiției, n-a angajat avocați ca s-o apere. Nu s-a folosit de prezumția nevinvăției, cea cu care o apăra cândva Dăncila de orice acuză pe Carmen Dan și pe alții ca ea, aflați toți sub lupa presei și chiar a președintelui țării.

ADVERTISING

Să fie oare mai complicat procesul domnului Gabriel Oprea decât procesul de la Nürnberg?

Nu m-ar fi impresionat într-atâta cazul eston, dacă nu mi-ar fi amintit din nou de un caz românesc, cu un viceprim-ministru, acuzat de presă că s-ar fi dus la frizer cu mașina de serviciu, precedată de un motociclist, deschizător de drum. Nefericirea a făcut ca motociclistul să-și piardă viața într-un accident rutier, iar  ministrul să fie acuzat de omor.

Cazul a ajuns rapid în instanță. Dar procesul fostului vicepremier acuzat de omor durează de cinci ani încheiați și nu pare să se sfârșească prea curând. 

Cutuma nu permite să aruncăm vreo vină asupra celor care judecă, dar nici nu-i poate interzice flerului meu să simtă că ceva este cusut cu ață albă. A durat vreodată cinci ani procesul unui simplu găinar, care fură din curtea vecinului tot ce-i vine la îndemână?

Scriam zilele trecute că marele proces de la Nürnberg , acolo unde au fost judecați în anul 1946 principalii 24 de mari vinovați pentru crimele comise în cel de-Al Doilea Război Mondial, a durat mai puțin de un an.

Ei bine, să mă tai și n-am să cred că procesul domnului Gabriel Oprea – căci despre el este vorba – ar fi cumva mai complicat, mai încurcat și de cinci ori mai deosebit decât procesul celor 24 de principali acuzați pentru crimele  comise în timpul celui de Al-Doilea Război Mondial.

Inculpatul pentru omor deosebit de grav, viitorul nostru palamentar

Firește, nu sunt eu cel îndreptățit să mă întreb de ce se lungește procesul motociclistului decedat când îi deschidea calea minstrului în drumul său spre frizer, dar nici nu pot să nu observ că, la înfățișare, orice avocat poate depune încă o probă, după care instanța poate da negreșit încă un termen:  cel puțin o lună, dacă nu cumva două-trei.

Hai să nu ne ascundem după deget. Știți ce face acum inculpatul Oprea, cel care, conform unui proces corect și rapid ar fi putut să stea după gratii urmare unui omor, intervenit tocmai când se ducea la frizer, sau în altă parte, cu mașina de serviciu, cu șoferul de serviciu și cu indispensabilul deschizător de drum, tot de serviciu?

Domnul Oprea este acum bine-mersi un cetățean onorabil, ca oricare altul, unul care se bucură de prezumția nevinovăției de vreo cinci ani încoace și pun pariu că se va bucura încă mulți ani de acum încolo. De ce să nu se bucure, dacă așa e legea?

Și tocmai am  aflat știrea că domnul Gabriel Oprea candidează ca independent la alegerile parlamentare din 6 decembrie, pentru un mandat de deputat în Bucureşti. De ce să nu se bucure, dacă legea îi dă voie?

Cât de integru poate fi un inculpat care își așteaptă pedepsa?

Nu-i o glumă. Inculpatul care-și așteaptă pedeapsa este un om atât de integru încât poate candida ca viitor parlamentar!  Cel bănuit de a fi folosit mașina de serviciu ca să se ducă la frizer, sau poate în altă parte și mai privată, acuzat că plimbarea domniei sale a scurtat viața unui om, candidează și chiar este validat de organele acreditate în acest sens. De ce?

Dintr-un singur motiv, acela că propunerea candidaților nu este condiționată de integritatea lor.

Poți să fii inculpat, poți fi urmărit, cercetat sau numai suspect, prezumția de nevinovăție te apără. Până la sentința  definitivă, ești nevinovat și poți fi ales.

A doua zi după ce ai fost ales, putem afla că alesul e condamnat la o pedeapsă grea și că se duce la pârnaie cogeamite demnitarul, care azi e deținut, dar ieri era nevinovat.

Nevinovat? Înțeleg prin nevinovatat că nu se poate atinge nimeni de libertatea ta, de bunurile tale, de averea ta. Corect. Dar nu înțeleg că, fiind inculpat, să te bucuri de atâta încredere încât să fii propulsat tocmai în Parlament, acolo unde te vei bucura nu numai de respectiva prezumție, ci și de mult mai ispititoarea imunitate parlamentară.

Repet un scenariu pe care l-am mai prezentat și domnului Tăriceanu, un infocat apărător al prezumției de nevinovăție, pe care o susține dânsul cu argumente juridice, deși el însuși nu este deloc jurist, decât poate cel mult amator.

Integritatea de la serviciu și cea din sufrageria de acasă

Scenariul sună așa: ai nevoie de o menajeră acasă și ai găsit una foarte pricepută, isteață, profesionistă, dar afli despre ea că se află în proces cu fostul angajator, care o acuză pentru sustragerea argintăriei din casă. Procesul este în curs, termenul îndepărtat și, până atunci,  se bucură de bincuvântata prezumție. Întrebarea este: ai angaja-o?

Mai pe șleau, ai aduce în casă, să-ți cotrobăie prin toate lucrurile tale, o persoană acuzată de furt în altă parte?

Nu mi-aș asuma asemenea risc, dacă pun în joc lucrurile mele personale, de acasă. Are ea prezumție, dar este bănuită. Până la sentința definitivă, nu se poate atinge nimeni de libertatea sau de bunurile ei, dar nici nu mă poate obliga cineva s-o angajez, încredințându-i bunurile mele, să umble prin ele.

Cu atât mai puțin bunurile statului, legile de care vom depinde noi toți de acum încolo. Spuneam mai devreme că e cu ochi și cu sprâncene cum se lungește absolut sine die procesul unui motociclist care a murit, deschizându-i drumul unui fost vicepremier spre o destinație care nici astăzi nu e clară.

Cu prezmția de nevinovăție ești curat ca lacrima, chiar dacă ai urme de sânge pe haină

Procesul domnului Oprea nu e singurul caz. Sunt altele, chiar mai spectaculoase. Procesul #Colectiv se lungește tot de cinci ani și, în prima fază, au fost arătați publicului câțiva acari Păun. E cu ochi și cu sprâncene că nu se lungește tot întru salvarea acarilor. 

Se lungește întru salvarea șefilor și a șefuleților, care se judecă toți în stare de libertate, parcă anume ca să-și aranjeze între timp ploile. Se vede și din avion că judecata se lungește până la momentul când poate se vor găsi alți acari Păuni, iar pentru șefi se vor da noi termene de către alte înalte instanțe, anume constituite pentru judecarea șefilor și nu a acarilor.

Nu mai vorbesc de procesul 10 August 2018, care durează de doi ani, deși nu e de două ori mai complicat decât judecata crimelor săvârșite în cel de-Al Doilea Război Mondial.

De niște decenii se tot frământă procesul Revoluției din 1989 sau cel al mineriadelor, unde principalul vinovat se vede cu ochiul liber la televizor, dar instanța se dă în brânci să-l găsească și tot nu reuşește. De vreo două-trei decenii.

O enciclopedie virtuală pretinde că cel mai lung proces din Franța a fost cel al fostului ministru al Bugetului, Maurice Papon, fost de asemenea comandant al poliției, în anii războiului. Acuzat pentru crime în acea vreme, Papon a fost investigat timp de 14 săptămâni și judecat într-un proces care a început la 8 octombrie 1997 și s-a încheiat la 2 aprilie 1998, în total 17 luni. Atât a durat cel mai lung proces din istoria Franței contemporane. 

Ar fi cel mai lung proces european, dacă nu punem la socoteală mineriadele românești sau Procesul Revoluției, toate judecate sine die.

Știu că instanțele nu au termene ferme cu privire la judecarea proceselor, dar observ că judecata hoțului de portofele din tramvai sau a găinarului care fură gâște din cotețul vecin se rezolva în trei săptămâni, în timp ce procesul demnitarului de grad înalt, indiferent ce a furat el și de unde, durează exact până la paștele cailor sau, eventual, la sfântu’ așteaptă, ceva tot pe-acolo, în niciun caz mai repede.

Între timp, prezumția de nevinovăție îi permite să ajungă parlamentar, să propună și să voteze legile necesare pentru ca unul ca el să fie salvat, chiar decă a fost prins.  Să-mi fie iertat, dar am senzația că noi prin votul nostru am putea trimite până în Parlament legendarul hoț care strigă „hoții”.

Dura lex, sed lex

Procesul Oprea durează de 61 de luni și pare să dureze încă mult și bine. Procesul #Colectiv durează cam tot de atât și pun pariu că la anu’ sau poate la celălalt  an vor fi puşi pe tigaia fierbinte a Justiţiei încă vreo doi acari Păuni, fondul procesului mutându-se în cine ştie ce instanţă severă, pregătită  anume ca să judece asemenea cazuri.

Înțeleg că nu suntem atât de nordici, încât să ne dăm demisia la cea mai mică greșeală, dar nici nu-mi vine să accept că suntem atât de balcanici încât ne trebuie decenii pentru judecarea vinovaților pe care nordicii știu să-i îi condamne în doi timpi și trei mișcări.

Poți să crâcnești la așa ceva? Crâcnește și ți se va răspunde clar: dura lex, sed lex, o sintagmă parcă anume născocită de strămoșii noștri, ca să înțelegă strănepoții lor că legile în justiție sunt mult mai complicate decât legea lui Arhimede pe care o înțeleg și copiii din clasa a cincea, sau legea lui Newton, făcută pentru niște copii ceva mai mari.

Am senzația că unele legi  sunt făcute anume ca să nu te poți uita la ele decât numai cu acordul părinților și în prezența bunicilor, care știu din experiență că Parlamentul este ultimul pai de care te mai poți agăța, atunci când ești urmărit penal.

Citeşte şi alte texte semnate de Victor Piţigoi


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇