- Va reuși președintele să estompeze din memoria colectivă tristul episod al vizitei lui Shinzo Abe, la București?
- După o lungă perioadă de tăcere, vizita în Japonia e primul eveniment major al lui Iohannis.
- Președintele a părut surprins, în urmă cu un an, că Vladimir Putin a decis să atace Ucraina.
- România a fost cu un pas în spate în tot ce privește sprijinirea țării vecine, a secretizat ajutorul militar, oricare ar fi acela, a evitat să fie alături de liderii de la Kiev.
- Polonia, Finlanda, statele baltice, Cehia și Slovacia au fost mult mai prezente și, la nivelul percepției publice, pare că au făcut mult mai mult ca noi.
Vizita lui Klaus Iohannis în Japonia va fi atent monitorizată de reprezentanții Chinei. Situația din Pacific e una tensionată, iar administrația Biden a decis să slăbească influența Beijingului în zonă, trimițând noi trupe în Filipine.
„Instituirea” unui parteneriat strategic cu Japonia, conform anunțului făcut de președinte, reprezintă un pas important înainte, mai ales în contextul în care poziția lui Xi Jinping, liderul de la Beijing, este ambiguă în raport cu invazia Rusiei din Ucraina.
După o serie de eșecuri ale diplomației române, ratarea aderării la Schengen, a impunerii pe plan regional ca un factor important de asigurare a securității flancului estic al NATO și ridicarea relațiilor cu SUA la un nivel mai strâns, să nu uităm că Joe Biden a fost prezent de două ori în Europa de Est, evitând Bucureștiul, călătoria lui Klaus Iohannis în Japonia poate fi un succes, greu de explicat în țară.
Tokio e o capitală importantă, dar e foarte departe de țara noastră, iar opinia publică privește relația cu Japonia mai mult ca pe una exotică și, mai ales, economică.
Românii s-au obișnuit să-i vadă pe cei din țara „Soarelui Răsare” ca pe investitori, fără un rol important în modelarea relațiilor globale, care ar putea să ne afecteze direct. Ceea ce e greșit.
Va fi greu de șters din memoria colectivă episodul în care fostul premier nipon Shinzo Abe, asasinat într-un atentat din iulie 2022, primul din istorie care vizita țara noastră, a fost plimbat la Muzeul Satului din București, pentru că prim-ministrul Mihai Tudose (PSD) tocmai demisionase și n-a avut cine să-l primească la Palatul Victoria.
Lipsa pasiunii
Vizita în Japonia a lui Klaus Iohannis vine după o perioadă lungă de timp în care mai mulți cetățeni s-au întrebat ce face președintele la Cotroceni?
Cu un război la graniță, care a adus teama și neîncrederea în viitor, Iohannis a întrerupt comunicarea cu opinia publică, exercitându-și mandatul prin comunicate seci, trimise către redacțiile site-urilor, agențiilor de știri, posturilor de televiziune și ziare.
Din evoluția președintelui nu se poate spune dacă acesta are o strategie pentru România și acționează astfel încât să asigure țării un rol regional și un viitor.
Poziția lui e una corectă, pro-europeană, pro-NATO. A condamnat agresiunea Rusiei de câte ori a avut ocazia, a fost în vizită la Kiev, vorbește cu Zelenski, dar din tot acest complex diplomatic lipsește ceva.
În opinia mea, lipsește pasiunea.
Klaus Iohannis a avut, probabil, încă mai are, deși orizontul se îngustează, posibilitatea de a marca puternic evoluția României pe scena internațională.
În sfârșit, țara noastră putea trece de la starea de vulnerabilitate pentru democrație, pe care a avut-o, cu mici excepții, până în 2018, la una de țară care exportă securitate în zonă, devenind esențială pentru construcția europeană.
Reacția întârziată
Președintele României, la fel ca și alți lideri ai statelor din Uniunea Europeană, a părut surprins de faptul că Vladimir Putin a decis, în februarie 2022, să atace Ucraina.
E adevărat că tendința celor din agențiile de informații de la noi din țară e să fie receptivi la mesajele venite din SUA, dar cred, din atitudinea și reacția târzie, că Iohannis nu a citit cum trebuie evenimentele de la începutul anului trecut.
Să ne amintim că invazia din Ucraina a luat pe nepregătite toate instituțiile statului, deși s-a vorbit frecvent, înainte de declanșarea crizei, că în situația în care începe războiul vor fi milioane de refugiați.
Dacă nu era reacția societății civile și o solidaritate de-o intensitate rară printre cetățenii țării, am fi contribuit din plin la un dezastru umanitar.
Da, instituțiile au recuperat pe parcurs, au preluat povara asigurării resurselor, cazării și documentelor pentru cei care fugeau de război, dar senzația unei reacții întârziate nu a mai putut fi înlăturată.
Și de atunci s-a tot accentuat. Mereu România a fost cu un pas în spate în tot ce privește sprijinirea Ucrainei, a secretizat ajutorul militar, oricare ar fi acela, a evitat să fie prezentă politic alături de liderii ucraineni, mai mult, a dezvoltat și două scandaluri diplomatice cu Kievul, unul cu privire la minoritățile naționale și altul cu Canalul Bîstroe.
Klaus Iohannis a avut rolul mai mult de combustibil al tensiunilor dintre București și Kiev decât pe cel de pompier.
Mersul pe sârmă
Era momentul să îmbunătățim relația cu Ucraina, dar frustrările disputelor trecute au făcut evoluția imposibilă.
Diplomația din România a dat dovadă de meschinărie și lipsă de creativitate, agenda publică făcând-o agenții Kremlinului din România și câțiva politicieni iresponsabili sau care urmăreau scopuri personale, imediate.
Trebuie amintit, totuși, faptul că România a fost obligată să meargă pe sârmă în multe situații.
Președintele și Guvernul au avut de rezolvat o serie de probleme în același timp - criza energetică din Moldova, posibilele violențe din Transnistria, turbulențele economice provocate de război în țară, presiunea Moscovei pe toate canalele posibile, asigurarea securității în ce privește transferul de armament către Ucraina, pe culoarul sudic, și altele - dar e greu de trecut peste faptul că Iohannis n-a reușit să inspire cetățenii, să le folosească energia și determinarea pentru a oferi României un rol regional în contextul crizei din Ucraina.
Polonia, Finlanda, statele baltice, Cehia și Slovacia au fost mult mai prezente și, la nivelul percepției publice, pare că au făcut mult mai mult ca noi.
Întrebări fără răspuns
Va mai trece ceva timp până când vom reuși să cuantificăm exact comportamentul liderilor de la noi în țară, dar momentul a fost pierdut.
Klaus Iohannis, printr-o prudență greu de explicat, a impus ideea că România face ceva pentru a respinge expansiunea Rusiei, dar nu se știe prea bine ce. Iar de aici tărâmul speculațiilor e fără sfârșit.
În opinia mea, această prudență extremă va crea probleme în relațiile dintre România și Ucraina după terminarea războiului.
Va diminua posibilitățile țării noastre de a contribui la efortul de refacere a Ucrainei, unde, din nou, vom rata oportunități economice importante, dar și raportul de putere dintre Polonia și România, pe plan regional, va înclina puternic balanța în favoarea primei țări.