În cazul Eminescu putem vedea toată băltirea morală a celor care cer sanctificarea în numele națiunii, aducând în acest fel deservicii deopotrivă poeziei eminesciene, cât și memoriei sociale, care, odată disfuncțională și compromisă, nu-și mai poate îndeplini rolul de avertizor al răului.
Societățile post-traumatice, care au prelungit și după o etapă istorică negativă complicitățile cu răul, strategiile de supraviețuire, formele tribale de organizare în detrimentul celor comunitare și mai ales conștiința faptului că actorii răi ai istoriei se pot converti și scăpa nu doar nepedepsiți, ci și recompensați, sunt cele care își supraalimentează nevoia de eroi.
Pe de o parte, funcționează explicația banală a insuportabilității răului și atunci oamenii își creează versiunile perfecte, soclurile pe care îi așază pe cei fără-de-păcat, reperele morale ale căror critici se fac automat vinovați de trădare.
Contra-reacția la „cu toții am fost turnători” a fost idealizarea unor figuri de dinaintea Primului Război Mondial și din interbelic, el însuși canonizat, în pofida dictaturilor, derivelor antidemocratice, violenței politice care, de fapt, au caracterizat perioada dintre cele două războaie mondiale.
Această eroizare nu începe în anii 1990. Ea a fost pregătită lent, ca toată agitația pe care o vedem în față și care a fost pregătită în perioada comunistă. Național-comunismul a avut acest segment naționalist foarte puternic. Cine crede că vorbind despre Țuțea face anticomunism, nu e așa, merge în continuitatea strategiei de gândire comunistă. Să nu uităm, în comunism a înflorit protocronismul, o ideologie clară de tip extremist.
Liviu Rotman, interviu Spotmedia.ro
Totuși, e de remarcat că metoda prin care s-a făcut această pseudo-recuperare e aceeași cu cea practicată de scribii de manuale de istorie din comunism, pentru care nu mai exista perioada monarhică și de la Cuza se făcea un salt direct la regimul comunist.
Dezvoltarea naționalismului în România este veche. Să nu uităm că elita culturii românești a fost naționalistă, vârfurile culturii românești au fost naționaliste. Eu sunt un iubitor al lui Eminescu, dar asta nu înseamnă că nu văd caracterul profund naționalist al articolelor lui, dar chiar și în poezie. E vestita Doină, de fapt, o incitare împotriva străinilor: Cine o iubi străinii/Să-i mănânce inima câinii. Adică să moară, e o incitare la violență împotriva străinilor. La Centenarul morții lui Eminescu, în comunism, participă, contrar uzanțelor, Ceaușescu. Ce găsește el, din toată opera minunată a lui Eminescu să recite? Doina. Asta era linia lui Ceaușescu, împotriva străinului.
prof. Liviu Rotman, interviu Spotmedia
Pe de altă parte, canonizările de acest fel sunt cele mai facile oportunități pentru politicieni de a-și aclama patriotismul. A sări în apărarea lui Eminescu, ori de câte ori soclul poetului e amenințat de vreun fragment din publicistica lui, a recita bezmetic o strofă care astfel este denaturată, a participa la evenimente cu tricolor și, mai dezirabil, cu copii care să recite în cor Eminescu e mult mai facil decât să-ți faci treaba la Guvern sau în Parlament.
Mihai Eminescu a devenit victima perfectă, o altă caracteristică a societăților manipulate și lipsite de încredere, în care oamenii trăiesc convinși până în fibră că meritocrația nu există, că toți politicienii sunt corupți sau măcar tolerează corupția, că am face mai multe pentru țară dacă am ajunge în Parlament.
Dar nu și vecinul. Astfel, sentimentul acut nu e acela al ratării personale și societale, ci acela al nedreptățirii. Mihai Eminescu devine astfel poetul nepereche, universal, nedreptățit însă și trădat sistematic de cei care îi citesc și publicistica, și „Doina”, unde formula xenofobă capătă forma unui blestem.
Este Mihai Eminescu poet-nepereche, Luceafărul poeziei și poetul nostru național? Tocmai aici e problema: această întrebare nu ar trebui pusă, ea nu aduce nici vreo înțelegere autentică a poeziei, nici cititori noi și nu spune absolut nimic nici despre România, nici despre români. Din contra, e o uzurpare, o confiscare a unui poet într-un registru naționalist, singurul în care mai poate fi astfel citit.
Trebuie Mihai Eminescu să fie un reper moral, fiind poet național? Dezbaterea aceasta este veche și privește, de fapt, felul în care derapajele morale, ideologice infestează opera unui artist. În varianta naționalistă, însă, se vorbește mai puțin despre cum și cât se poate face delimitarea dintre artist și operă, în loc de asta devenind obligatorie poziționarea absolutistă: „crezi în Eminescu sau nu”.
Această perspectivă sectantă e o pepinieră pentru cultivat polarizări și pentru alimentarea resentimentelor și frustrărilor sociale. Adică o stare de permanentă vulnerabilizare socială, utilă politicienilor FSN imediat după 1990 și până azi. Consecința dramatică maximală e ce am putut vedea la Botoșani, senatoarea Șoșoacă înfruptându-se grotesc din Eminescu, înconjurată de istorici și personaje locale retrograde, dintre care se remarcă istoricul Gică Manole, un adept al conspirațiilor de tipul „ne conduc străinii”.
A fost Mihai Eminescu xenofob și antisemit feroce, în așa fel încât opera lui poetică să fi fost infestată și, prin urmare, e nevoie să fie denunțată și etichetată drept xenofobă?
În cazul lui Mircea Eliade, dezbaterea s-a purtat mai sobru și tocmai de asta Eliade a putut fi recuperat ca teoretician, ca istoric al religiilor, fără să capete soclul naționalist necrofag: opera literară este infestată, cea științifică nu, a fost concluzia. Adevărul, acela că Eliade a fost mai mult decât un admirator al legionarismului, a fost chiar membru de cuib legionar, a fost cel care l-a repus pe istoricul religiilor în biblioteci.
Mistificarea l-ar fi adus, ca pe Eminescu, în brațele lui Șoșoacă.
„Nimeni nu cere, ar fi absurd, să-l scoți pe Mircea Eliade din studiul celor care se ocupă cu istoria religiilor. Mircea Eliade este un titan. Dar a nu spune totul despre el și mai ales a-l transforma într-un standard moral, asta e foarte grav.
Se lucra la un muzeu Paulescu în București, asta înseamnă că îl transformi într-un standard moral pentru tinerele generații.
Dacă îl transformi pe Mircea Vulcănescu, care a fost un filosof, un sociolog important, într-un standard moral, când el a fost demnitar al Guvernului Antonescu și a răspuns de jefuirea organizată, statală, a evreilor și a romilor, atunci nu este corect”, argumentează profesorul Liviu Rotman, în interviul acordat Spotmedia.ro.
Și, totuși, cum rămâne cu antisemitismul lui Mihai Eminescu?
În orice doză l-am găsi, antisemitismul pervertește mintea omului. Nu contează, așadar, cantitatea. Profesorul Andrei Oișteanu, istoric al religiilor, aduce câteva nuanțe, care, însă, nu trebuie citite justificativ:
Antisemitismul lui Eminescu, atâta cât a fost, a fost unul strict economic, nu rasial, nu biologic. El era împotriva clasei de mijloc în general. Eminescu a avut o privire conservatoare a unui stat românesc. El vedea societatea românească având în vârf burghezi luminoși, elita țării, și talpa țării, muncitorii.
Clasa de mijloc era o clasă parazitară, care încurca lucrurile. Nu intră doar evreii, intră și grecii cu nas subțire, și bulgăroii cu ceafa groasă. Xenofobia lui Eminescu se datorează faptului că străinii erau în clasa de mijloc.
Cum rămâne cu Mihai Eminescu? Cum îl mai putem citi, pentru că, așa cum spiritul epocii i-a denaturat lui Eminescu mintea și, pe alocuri, opera, dincolo de publicistică, la fel și actul de a-l citi este astăzi influențat fie de imperativul naționalist, fie de derapajele xenofobe și antisemite. Or, aici tocmai ieșirea din maniheism și decuplarea lui Eminescu de orice zi națională celebrată cu politicieni, preoți și grupuri de copii îl poate recupera pe unul dintre poeții care au influențat decisiv literatura română, dar nu prin patriotism de budoar politic și nici prin standarde morale, care să funcționeze pe dos.
Andrei Oișteanu, interviu cu Magda Grădinaru
Pe de altă parte, pretenția ca arta să confirme așteptările morale ale unora sau altora, indiferent de epoca în care este receptată, ideologizează arta și, în acest fel, îi neagă chiar premisele de existență.
De aceea, analiza cere mereu luciditate și adevăr, limite între cum a trăit omul și ce a creat artistul, fără a face transfer nici dinspre viață înspre operă (decât unde e cazul, și anume infestarea operei), nici dinspre operă către viață - dacă artistul a creat formidabil, asta nu îl face (cine, mai ales?) standard moral.
N.B.: În ziua în care senatoarea Șoșoacă s-a cocoțat pe Mihai Eminescu, cu o sală plină și copii folosiți politic, am decis că nu trebuie ca Spotmedia să relateze, tocmai pentru a nu-i da tribună. Este asta perspectiva corectă sau e una care asigură un spațiu media aseptic, dar care tocmai așa lasă ca grotescul să crească și să rămână nedenunțat? E o întrebare le care, poate, tocmai cititorii pot ajuta cu răspunsuri.