Viețile afectate de violență domestică continuă să fie în umbra uitării și tăcerii în țara noastră semnatară a Convenției de la Istanbul privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. O spun în calitate de avocat și de persoană implicată civic.
Convenția a intrat în vigoare în România în septembrie 2016, dar a însemnat prea puțin pentru victime, deoarece nu este cunoscută și transpusă suficient.
Odată cu anunțul că Polonia se retrage din rândul semnatarilor Convenției, trăim câteva zile în care subiectul va fi discutat, pentru ca apoi să revină amnezia generală în societate.
Este dezamăgitor că ajungem să vorbim de un document cheie al progresului înregistrat în lupta pentru respectarea egalității de gen și a drepturilor femeilor doar în contextul unei interpretări eronate, nedemnă de societatea secolului XXI.
Polonia face o greșeală nu numai prin această decizie, dar și prin modalitatea și contextul în care a decis să o aplice, deoarece observăm, de la instaurarea pandemiei pe teritoriul european, o creștere a cazurilor de violență împotriva femeilor și a violenței domestice.
Autoritățile franceze au anunțat o creștere cu 30% a numărului de cazuri de violență domestică, iar cele lituaniene o creștere de 20%. Din păcate, în Polonia și România nu există astfel de statistici ce sunt cerute în convenție (art. 11), deși convenția a intrat în vigoare încă din 2016.
Carantina plasează victima în proximitate cu agresorul
Această convenție își vede utilitatea mai ales acum. Au răzbit vești despre o persoană amenințată că o să fie aruncată în stradă dacă tușește, despre o soție omorâtă pe motiv că l-a infectat cu coronavirus pe concubin, despre o soție ce, deși a fost strangulată, nu s-a putut duce la spital de teamă că o să se îmbolnăvească de coronavirus.
La nivel instituțional, este cunoscut faptul că, în perioadă de criză, crește numărul cazurilor de violență domestică, dar nu am observat măsuri ce să aducă un plus de protecție persoanelor vulnerabile.
Din spețele lucrate, am aflat că stresul cauzat de izolare exacerbează tensiunile și crește riscul apariției violenței domestice. Rechizitoriile demască faptul că riscul nu se limitează doar la casele unde există deja această problemă, ci riscul se extinde.
Izolarea, nesiguranța economică, dificultățile financiare cresc posibilitatea apariției de conflicte și sunt motive invocate în apărări sau acuzări. Carantina plasează victima în proximitate cu agresorul.
Agresorul se folosește de izolare pentru a controla și abuza. Victimele nu mai au acces la informație, deoarece abuzatorul deține controlul complet prin forța sa.
Victima nu mai are posibilitatea de a suna, deoarece abuzatorul este în casă în permanență. Se folosește de motivul pericolului pandemiei pentru a îngrădi libertatea victimei.
Chiar dacă victima ar reuși să plece, a pleca nu o expune numai pericolului de a se contamina, dar și luptei de a înfrunta o lume cu uși închise. Victima nu se mai poate adăposti la părinți de teamă că o să îi îmbolnăvească. Prezența COVID-19 împiedică accesul la servicii precum adăposturi, consiliere sau sprijinul comunității.
Dar dincolo de pandemia actuală, orice criză, de natură economică de exemplu, va avea același efect, deoarece grijile economice și șomajul au potențialul de a crește numărul incidentelor domestice.
Locurile de muncă ale victimelor sunt afectate și scade independența financiară, așadar, victimele nu vor putea să mai pună bani deoparte pentru a pleca. Serviciile sociale vor găsi mai greu finanțare.
În acest context, mi se pare oportun să discutăm mai mult despre ce instrumente internaționale există pentru a preîntâmpina situațiile descrise și a salva victimele violenței domestice.
O jurisprudență unitară imparțială vs atitudini diverse
În acest moment, UE nu are o normă legislativă cu aplicabilitate generală pentru a preveni violența domestică, dar are dreptul de a ratifica Convenția de la Istanbul privind prevenirea și combatarea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice în baza art. 75 (1) din Convenție.
Există norme cu aplicare contextuală precum Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității, Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecție, Directiva 2004/113/CE de aplicare a principiului egalității de tratament între femei și bărbați privind accesul la bunuri și servicii și furnizarea de bunuri și servicii, Regulamentul nr. 606/2013 privind recunoașterea reciprocă a măsurilor de protecție în materie civilă.
Ratificarea Convenției de către UE ar încuraja alte state membre să o semneze, aducând un plus de legitimitate. De asemenea, prevederile prezente în Convenție ar deveni obligatorii pentru statele nesemnatare, iar Curtea de Justiție a UE ar dobândi jurisdicția de a interpreta normele legate de scopul competențelor UE.
Astfel, am vedea o jurisprudență unitară imparțială asupra unei probleme cu adevărat emoționale și ce cunoaște atitudini diverse. Convenția ar avea un efect indirect, iar Comisia Europeană ar avea dreptul să pună în mișcare procedura de încălcare a dreptului comunitar (infringement) împotriva statelor ce nu îi respectă prevederile.
Să discutăm câteva dintre prevederile ce ar trebui experimentate în România dincolo de cele cu care suntem familiarizați conceptual, precum existența de adăposturi (art. 23), linii de urgență permanente (Art. 24) și sprijinul pentru victimele violenței sexuale (art. 25).
De importanță crucială sunt prevederile ce normează digitalizarea menită să protejeze anonimitatea victimei (art. 56 litera g și i), luarea în considerare a faptelor de violență domestică în momentul în care se stabilește custodia copilului și timpul de vizită (art. 31), deoarece gândul cel mai înfricoșător al unei mame abuzate este pierderea copilului.
În plus, este nevoie ca statul să plătească direct compensațiile pentru victime, fără a aștepta solvabilitatea unui agresor insolvabil.
Pierdem timp prețios
România a semnat și ratificat Convenția acum 4 ani, dar noi avem nevoie în continuare de:
- colectarea datelor și cercetare pentru a obține date statistice privind cauzele violenței domestice și a efectelor ei, a ratelor de incidență și de condamnare, a eficacității măsurilor luate (art. 11);
- asigurarea că obiceiul, cultura, religia, tradiţia sau așa-numita “onoare” nu vor fi considerate drept justificare pentru acte de violență (art. 12);
- protecție și sprijin necondiționat de consimțirea victimei de a depune plângere sau mărturie împotriva oricărui agresor (art. 18);
- servicii de asistență generală, precum consilierea juridică și psihologică, asistența financiară, găzduirea, educația, formarea și asistența în găsirea unui loc de muncă, depunerea oricărei plângeri (art. 20);
- protecție și asistență pentru martorii minori (art. 26);
- despăgubiri civile adecvate pentru victimă și împotriva agresorului (art. 29).
Inițiativa României de a ratifica Convenția este lăudabilă, necesară, dar să nu mai pierdem timp prețios prin lipsa de implementare adecvată.
La nivel instituțional, pot spune că situația nu este ținută sub control, deși ne-am asumat o răspundere față de cetățeni și față de comunitatea internațională.
La nivel individual, pot spune că ar trebui să încetăm să privim violența domestică precum un subiect ce îi privește întotdeauna pe ceilalți, aflați undeva departe, nu pe noi înșine.