Clasa politică ar trebui să fie o oglindă limpede a societăţii la un moment dat, dar la noi ea este o imagine deformată, strâmbă.
Majoritatea politicienilor noştri nu mai sunt conectaţi la realitatea socială, ci doar la cea de partid. Agenda partidului este mai importantă pentru ei decât agenda cetăţeanului, iar modul de funcționare defect al partidelor face ca depărtarea dintre ele și societate să fie mare.
Una din cauze este faptul că la alegeri şefii de partid hotărăsc listele de candidaţi după bunul plac.
Nu există în niciun partid o competiţie internă corectă. Nu există în interiorul partidelor alegeri interne, care să promoveze câştigătorul automat în fruntea listei pe un judeţ. Iar alegerile interne următoare ar trebui făcute pe ţară, iar cei ce se vor clasa pe primele locuri să fie trecuţi în fruntea listei.
Dacă s-ar proceda aşa, câştigul major ar fi nu numai că cei mai buni ar ajunge în faţă ,ci mai ales faptul că lupta internă s-ar purta la firul ierbii, în rândul membrilor de partid.
O altă cauză este faptul că politica se face la televizor şi nu în Parlament.
Moderatorii televiziunilor clamează nevoile cetăţeanului, dar fac politica partidului, a proprietarului postului sau pe cea proprie. Moderatorii de talk show-uri au ajuns să manipuleze discuţiile din platouri: introduc în discuţie ce teme doresc dumnealor, aduc mai mulţi invitaţi dintr-o zonă politică cu care au afinităţi, întrerup invitaţii când aceştia enunţă idei cu care nu sunt de acord sau au doar invitaţi ,,independenţi”, care sunt abonaţi ai emisiunii şi care glăsuiesc persuasiv aceleaşi fraze, care toacă aceleaşi idei dragi moderatorilor.
Iar politicienii invitați se complac în acest rol, se lasă manipulați și astfel pierd contactul cu realitatea.
O altă cauză a ruperii politicienilor de societate este că acestora le lipseşte simţul critic.
Tot ce spune şi ce face oponentul este greşit. Tot ce legiferează partidul advers este votat negativ sau umplut de amendamente care distorsionează enunţul iniţial.
Grija politicianului este una singură: să discrediteze adversarul, să umple de zoaie oponentul, să se opună orbeşte oricăror iniţiative ale acestuia.
Din această cauză nu se pot face legi bune pentru societate, pentru că fiece partid este calat pe propria ,,viziune” care o exclude pe a celuilalt. Pentru politiceni adevărul nu rezultă din analiză, nici din lupta argumentelor, ci din vrerea şefului de partid.
De aceea, doctrina este importantă, pentru că oferă aderenţilor şi membrilor de partid un set de idei despre societate şi despre economie care să stea la baza unei gândiri critice.
Dar o doctrină îngustează puterea capilor partidelor, le restrânge marja de manevră. În numele unor idei doctrinare acţiunile şefilor pot fi criticate şi chiar respinse de activul de partid. Acţiunea lor se izbeşte permanent de oglinda doctrinară, iar asta nu convine unui cap de partid, care vrea puterea maximă.
Politicienii ajunşi şefii de partid sunt mici dictatori.
Lupta pentru ascensiune în partid este nu o luptă corectă pentru putere, ci o luptă între găşti coalizate de interese comune, de obicei altele decât cele ale cetăţeanului.
Când o persoană ajunge în fruntea unui partid este fie pentru că agenda sa personală este îmbrăţişată de o majoritate, fie pentru că manevrele de culise adună de partea câştigătorului mai mulţi membri de partid decât tabăra oponentului.
Iar cel ajuns la putere se comportă ca un mic dictator şi încearcă să dizolve, să distrugă tabăra celuilalt. Se ajunge astfel sau la spargerea partidului sau la o încolonare de tip militar în spatele liderului.
Atâta vreme cât partidele funcţionează după acelaşi model, clasa politică este mulţumită pentru că cei ajunşi în frunte îşi păstrează puterea. Clasa politică este conservatoare şi nu are nevoie de schimbări de paradigmă care să primenească lucrurile.
Existenţa unui partid aflat într-o altă paradigmă este o ameninţare majoră pentru dinozaurii politici. Acesta este motivul pentru care USR a fost aruncat de la guvernare, iar PNL s-a predat PSD.
Nu are importanţă aici performanţa USR la guvernare, ci doar faptul că promova noi mentalităţi care loveau baza clasei politice.
Coaliţia PSD-PNL nu este una contra naturii, ci una conservatoare, al cărui ţel este să păstreze în continuare acelaşi mod de a ajunge şi de a folosi puterea politică.
Pentru asta cei din coaliţie sunt dispuşi să accepte lucruri „neprincipiale”, cum ar fi reformele din PNRR, dacă acest lucru le păstrează privilegiile şi le perpetuează modul de a fi. Clasa noastră politică este un cameleon: îşi schimbă culoarea pentru a se camufla în peisajul politic, ca să poată prinde prada.
Darwin a demonstrat că specia care nu se adapteză este condamnată la dispariţie.
PNRR vrea să schimbe modul românesc de a face politică, adică în termeni darwinşti vrea să schimbe natura. Ca să supravieţuiască acestei provocări, politicienii ar trebui să schimbe paradigma funcţionării partidelor, să se schimbe pe ei înşişi ca să facă faţă noilor provocări.
PSD a supravieţuit trei deceenii schimbându-se foarte puţin. A rezistat primului şoc al schimbării, a rezistat în epoca post Dragnea. Acum a intrat la guvernare ca să-şi conserve modul de a fi şi de a face politică, poate fără să intuiască ce mare va fi şocul politic la care va fi supus.
Prima perspectivă de schimbare a clasei politice a fost în perioada de după aderarea noastră la UE şi la NATO. Ce s-a întâmplat se ştie: paradigma schimbării a fost prea bruscă, şocul schimbării a fost prea mare, presiunea justiţiei a fost prea puternică, iar clasa politică prea retrogradă ca să accepte această schimbare benefică pentru societate.
Lupta pentru conservarea modului de a fi al politicienilor dinozaurizaţi a fost lungă şi dură. Politicienii de tip vechi au câştigat lupta devenind şi mai opaci şi mai răi, regimul Dragnea a dovedit-o.
Acum aceşti politicieni sunt supuşi celui de-al doilea şoc, şocul PNRR. Dacă şocul aplicat de Justiţie după aderare a fost de tip hard, PNRR vine cu o abordare de tip soft: vă schimbaţi modul de a guverna, sunteţi plătiţi, dacă nu, sunteţi supuşi oprobiului public.
Va fi PNRR suficient de puternic pentru a determina schimbări majore de comportament politic în partide?
Nimeni nu ştie. Unii politicieni se vor adapta, iar alţii cu siguranţă nu o vor face.
Cei ce nu se vor adapta se vor opune şi vor lupta din răsputeri să-şi conserve felul vechi de a fi.
Normal ar fi ca PNRR să genereze o schimbare de mentalitate a clasei politice, să determine schimbarea modului de funcţionare a partidelor, nu doar a unor personaje politice.
Pariul PNRR este că acest plan nu va schimba numai mentalitatea funcţionarilor publici şi va genera bunăstare şi creşterea clasei de mijloc, ci va duce şi schimbarea politicienilor. Dar nimeni nu a ţinut cont de capacitatea cameleonică de adaptare a acestora şi ca urmare rezultatul scontat nu este sigur.