Hitler i-a atacat pe aliați, iar aliații au ripostat, eliberând, în final, toate teritoriile ocupate de hitleriști și ocupând Germania.
Napoleon a atacat Rusia, iar rușii, împreună cu aliații, au eliberat toate teritoriile cucerite de împărat, ocupând și Franța.
După tragedia de la Sarajevo, Austro-Ungaria a atacat Serbia; numaidecât Germania a atacat Rusia, apoi Franța și apoi a ocupat Belgia. Toți cei atacați și-au luat revanșa, după capitularea Austro-Ungariei și a Germaniei. Sfârșitul îl știe lumea toată.
Ai zice că există o lege nescrisă, dar mereu valabilă, după care cei care-și atacă vecinii și îi invadează sfârșesc rău. Îi paște ori glonțul, ori ștreangul și, numai dacă sunt norocoși, exilul.
Există însă și o altă lege tot nescrisă, dar practicată de generațiile anterioare nouă: cel atacat contraatacă mai totdeauna și, dacă reușește să recucerească teritoriile pierdute inițial, el va continua războiul pe teritoriul inamic, până la îngenuncherea acestuia.
Predecesorii noștri nu se abăteau de la un principiu simplu, enunțat de Julius Caesar în memorabila sa lucrare De Bello Gallico: „hostes delendi, non victos”, adică „pe dușmani să-i distrugi, nu (doar) să-i învingi”.
Războiul ruso-ucrainean declanșat de domnul Putin pare să fie altfel. Rusia a invadat teritorii ucrainene, Ucraina le recucerește, gonește armata invadatoare dincolo de frontiera sa, dar nu face nici măcar un pas în interiorul Rusiei, cea atacatoare.
După succesele de pe frontul de est, de sud-est și de sud, Ucraina și-ar fi putut permite să ocupe teritorii ale Rusiei, măcar pentru a-și asigura un brâu de siguranță între spațiul său și cel al inamicului. Dar n-o face și este normal să fie așa.
Ca partener cu NATO, Ucraina și-a asumat principiile acestei organizații, călăuzită, înainte de toate, de caracterul ei defensiv. Când te declari defensiv, nu poți decât să te aperi, iar Ucraina, spre cinstea ei, n-a făcut greșeala de a fi călcat nici măcar un centimetru din teritoriul Rusiei, din care de altfel nu revendică nimic.
Președintele Putin este conștient de această situație și, în asemenea condiții, se dă mare, vorbind de o ripostă distrugătoare, pe care ar putea-o ordona, în cazul când cineva ar atinge militar teritoriul Federației Ruse.
Intuiția îmi spune că lui Vladimir Vladimirovici îi place să se joace de-a amenințarea, mai ales atunci când știe că aceasta va fi receptată cu prudență. Și așa, în timp ce nord-atlanticii manifestă prudență, din respect sacru pentru principiile defensive, camarila din jurul potentaților ierarhiei ruse caută să-i bage în capul omului de rând ideea că Occidentul tremură de teama Rusiei.
Poziția prudentă a Occidentului trimite însă în lumea întreagă un mesaj cât se poate de incomod pentru Kremlin și pentru domnul Putin, personal. Mesajul privește caracterul defensiv al NATO, plus faptul că organizația nu este atât de periculoasă încât s-o ameninți cu butonul nuclear.
Prudența manifestată de Occident în a nu irita Rusia, pe de o parte, iar pe de altă parte pretențiile Rusiei, de a-și revendica și chiar a-și anexa teritorii din Ucraina, mi se par într-o evidentă contradicție.
În acest context, omul de pe stradă, cetățeanul neintrodus în labirintul gândirii complicate din laboratorul pervers al politicienilor, începe să caute ca pentru el definiția ofensivei și cea a defensivei.
Îmi vine să-i ofer o explicație modestă, ca pentru limba mea și pentru a lui. Ofensiv este cel care pășește pe teritoriul străin pentru a-l ocupa, cel care distruge bunurile materiale aparținând unui popor vecin și care îi ucide acestuia oamenii – civili sau militari.
Defensiv este, dimpotrivă, cel care se apără între granițele sale legitime și care folosește mijloace militare numai pentru a opri invadatorii la frontieră sau a-i goni de pe teritoriul său.
Consecventă acestui principiu, Ucraina luptă ca să-și apere teritoriul național atacat. De notat că, nici după succesul campaniilor defensive din nord și nord-est, nici mai recent, după eliberarea Herson, Ucraina n-a încercat să atace sau să cucerească vreo localitate situată dincolo de propriile frontiere legitime.
Frontiera de stat a vecinilor săi este, pentru Ucraina, linia roșie peste care nu se trece.
Federația Rusă, dimpotrivă, din prima zi când a declanșat războiul numit „spețoperația”, și până astăzi, n-a făcut altceva decât să cotropească un teritoriu vecin, să distrugă bunurile și viețile celor care se apără, să trimită pe front și să mobilizeze sute de mii de oameni, întrucât ai nevoie în război și de carne de tun, pe lângă armament.
Recent, domnul Putin vorbea despre o nouă armată cu 150.000 de rezerviști mobilizați și trimiși deja pe front, și cu alții tot 150.000, aflați în pregătire. Rămâi perplex și te întrebi: dar unde sunt cei 180.000 de militari, care așteptau cu arma la picior începerea războiului, în februarie?
Niciun oficial rus nu scoate o vorba despre aceștia. În schimb, şeful Statului Major al armatei americane estima joi că „până la 40.000 civili ucraineni și mult peste 100.000 soldați ruși au fost uciși sau răniți”.
Îmi permit să estimez, la rândul meu, că, dacă „mult peste” jumătate din militarii adunați la începutul anului lângă porțile Ucrainei au dispărut ca morți sau răniți, apoi pe cei rămași nici măcar domnul Putin nu-i mai poate îmbărbăta să reia steagul luptei antinaziste.
Numai așa îmi pot explica „pauza” pe care și-a permis-o Armata în lunile trecute, când a bătut în retragere în mai multe zone ale frontului și în principal în zona Herson. Ipoteza mea se confirmă și prin faptul că ofensiva rusă dă semne să reînceapă, odată cu intrarea în activitate a noilor „mobilizați”, la care s-a referit recent domnul Putin.
Dar, dacă-i așa, ți se face pielea ca de găină, gândind cu câtă ușurință trece un politician din secolul XXI peste pierderea unei armate de vreo 180.000 de militari, vaporizată și înlocuită cu noi contingente, aduse să lupte pentru aceeași cauză învăluită în ceață.
Numărul copleșitor al celor aduși valuri-valuri să lupte împotriva unui „inamic” mai puțintel ca număr, dar mai eficient ca rezultat, dezvăluie încă un aspect asimetric, care nu face deloc cinste nici comandanților ruși, nici liderilor politici care i-au trimis la luptă.
Dar dacă vorbim de asimetrie, dăm de altele și mai bizare. Uriașa Rusie cu o populație de 146.804.372 de locuitori și-a măcinat o armată fără să obțină vreo izbândă, a mai instruit una, trimițând-o pe front și o pregătește pe a treia, cu un total de aproape 500.000 de soldați (toate trei) și cu o rezervă de încă 15.000.000 de militari mobilizabili (declarația ministrului Apărării Șoigu), toate îndreptate împotriva Ucrainei, cea cu o populație de trei ori mai mică (48.457.000 de locuitori).
Disproporția este evidentă. Un stat uriaș se năpustește cu mijloacele sale uriașe asupra unui stat modest, pe care vrea să-l strivească printr-un „Blitzkrieg”, căruia îi spune „spețoperația” – deh, ca să nu sune nemțește – dar se pomenește față în față cu un război în toată regula, cu zeci de mii de morți și cu alte zeci de mii de răniți.
Există vreo disproporție mai strigătoare la cer? Există vreo asimetrie mai flagrantă?
Dar asimetriile merg și mai adânc, dacă te referi nu la valorile materiale, ci la cele umane, la ceea ce se petrece în sufletul oamenilor. Căci totul a ajuns asimetrie, totul cade în derizoriu. Ucrainenii simt cum țara lor se transformă în ruină, își văd concetățenii părăsindu-și casele, localitățile și țara, se pomenesc în întuneric și frig, încep să simtă foamea, sunt pândiți de moarte și nimeni nu le poate explica ce obiectiv de mare însemnătate i-a determinat pe vecini să-i expună la un asemenea sacrificiu.
Căci explicația aceasta, cum că rușii ar fi amenințați de naziștii ucraineni, e ca în teatrul absurd, unde se spune una ca să înțelegi alta, unde mulți nu înțeleg nimic, dar aplaudă ca și cum au înțeles, numai ca să nu simtă lumea că nu înțeleg. Cred că ați înțeles.
Atunci, la 24 februarie, când liderul Kremlinului anunța falnic o operațiune, ceva ca un fel de razie mai de proporții, telespectatorii îl ovaționau frenetic, presa obedientă îl omagia ca pe un zeu, iar rusul de rând zâmbea fericit, convins că este bine, dar va fi și mai bine.
Ce ar fi fost atunci, dacă s-ar fi ridicat unul din spectatori și ar fi strigat în gura mare: „fiți atenți că, peste nici zece luni, vom aștepta noi contingente pe front, întrucât din cel mobilizat n-a rămas decât amintirea, respectiv o sută de mii de răniți sau decedați, plus cei rămași în viață, câți or mai fi, că nu i-a numărat nimeni?”
Sau i-a numărat, dar se jenează să ne spună cifra.