Aspiranții la funcția prezidențială sunt în căutarea românului pur, creștin și tradiționalist, dispus să închidă cetatea asediată care, în vreme ce se apără de dușmanii din afară, să poată fi lesne cucerită din interior și gata să accepte mâna forte de la Cotroceni.
Suntem români și suntem creștini și asta trebuie să păstrăm pentru cei mici.
Familia tradițională este cea românească. Crucea mare, ostentativ purtată la vedere, e parte a mesajului politic.
Susțin libertatea economică, religioasă și sexuală. Dar să contești toate valorile nu e o formă de manifestare a libertății, cei care batjocoresc familia sunt cei care trăiesc fără căpătâi. Am o calitate importantă: sunt un om normal, nu vreau să par altfel decât sunt.
Marcel Ciolacu, la Congresul PSD
Patrioții își servesc țara și nu-i discută ordinele, atunci când în joc e tocmai filonul național, dichisit cu simboluri care nici ele nu se discută, copilăria lui Creangă și citatele din Mihai Eminescu.
Cam așa arată ofertele electorale ale candidaților creditați cu șanse pentru a intra în turul doi al alegerilor prezidențiale, în ordinea inversă a lansărilor de candidatură: Mircea Geoană, Marcel Ciolacu, Elena Lasconi și Nicolae Ciucă.
Cursa a fost declanșată de un sondaj, pe care l-am mai analizat la apariție, în 2021, care arată că majoritatea românilor (aproape 60%) și-ar da votul unui partid cu valori religioase și tradiționale.
Cetatea asediată
Punerea în joc a identității naționale care trebuie apărată este în mijlocul strategiei cetății asediate, specifică politicienilor cu vocație autoritară, de esență mai tare – autocrații – sau mai slabă – populiștii, cu mențiunea că un lider populist, odată ajuns la putere, va manifesta tendința de a închide tot mai autocratic regimul.
Exemplul cel mai aproape este cel al lui Viktor Orban, un politician care și-a exersat gradual vocația de autocrat, de la discursul populist la ridicarea unui întreg eșafodaj de putere care i-a indus ambiția unui loc în galeria băieților malefici, lângă Putin și Erdogan.
Strategia are structură narativă: există un popor autentic, definit riguros prin anumite trăsături și prin excluderea altora – de pildă, e creștin – a cărui identitate este amenințată de intruziuni străine.
Apare apoi un politician în a cărui putere stă să închidă porțile cetății și să mențină astfel puritatea identitară a poporului. Apărarea porților exterioare este simultană cu cedarea oricăror porți interne, adică limite de putere pentru politicianul auto-intitulat salvator.
Atunci când istoria a permis, acestea au fost premisele celor mai nocive pentru om și societăți regimuri politice de tip totalitar și dictatorial. Nici astăzi lucrurile nu arată mai bine, pentru că democrațiile sunt concurate de autocrații și, într-o formă mai perfidă, de forme diluate de democrație.
Diluarea democrației are de-a face tocmai cu cetățile asediate din afară, pe care politicieni cu mână forte le cuceresc din interior, delegitimând orice critică și formă de rezistență internă, care e etichetată ca trădare sau îndepărtare de identitatea pură.
“La un moment dat, când intri în colțul ăsta sau în camera întunecată a istoriei în care sunt foarte puține geamuri care aduc lumină, cunoaștere, devii din ce în ce mai obsedat că îți pierzi identitatea, că societatea se duce de râpă, că nu sunt suficienți copii de care crezi tu că ar trebui să fie.
Deci toate aceste argumente se adună și atunci ultima salvare este în ceea ce crezi tu că este de fapt elementul ultim al vieții, care este sângele”, explica într-un interviu acordat spotmedia.ro profesorul de istorie a biomedicinei Marius Turda, membru al Societăţii Regale Britanice a Istoricilor și specializat în teorii ale eugeniei, rasismului și ideologiilor naționaliste.
Linia între discursul populist al cetății asediate și vocația regimurilor de mână forte poate trece insesizabilă. Și sunt semnale, la nivel de discurs și ambiție, că într-acolo ar vrea candidații la președinție să meargă. Asta nu înseamnă că va fi și posibil, dar coincidențe nefericite ale istoriei le-ar putea da tern fertil și, de aceea, e bine ca semnalele de alarmă să fie trase înainte.
Apoi, mai există și alte consecințe ale acestui tip de discurs salvator identitar: validarea instinctelor rasiste, discriminatorii, a anatemelor sociale, pe de o parte și, pe altă parte, punerea în circulație a unor narațiuni conspiraționiste care, cu cât mai grotești, cu atât scot la iveală resentimente mai rele.
Ultima ispravă pe listă este scenariul lansat de Donald Trump, fost președinte și actual candidat pentru Casa Albă, imigranţii haitieni din Ohio care ucid şi mănâncă animalele de companie.
Unde apare pericolul mai mare
Limita de intenție de la populism la un regim de mână forte este dată de felul în care se raportează cel puțin trei dintre candidați la funcția prezidențială, cu diferențe de gradare.
Atunci când Mircea Geoană trece de la mesajul că din Occident vin și rele care amenință bunul român creștin la anunțul că vrea un contract între el și prim-ministrul pe care îl va desemna, limita de a depăși atributele funcției prezidențiale a fost trecută.
Atunci când Marcel Ciolacu trece de la familia tradițională pe care o apără la promisiunea unei guvernări în linie cu funcția prezidențială, aceeași limită este trecută.
Atunci când Elena Lasconi pune în discursul de candidat oferte care țin de competențele guvernului, aceeași limită este subțiată.
Nu e un lucru nou că regimul semi-prezidențial creează frustrări, mai ales atunci când candidezi la președinție și nu vrei sau nu poți, din motive de pregătire, înțelegere academică sau pentru că nu e cu sclipici, să abordezi acele teme care intră într-un mandat prezidențial.
E mult mai facil să fie despre bunăstare economică și promisiuni salvatoare, la unison cu teze alarmiste că identitatea e în pericol. Și tocmai asta ne ține în loc.