Dincolo de fanfaronada cu elemente voit legionare, de la detaliile ortodoxiste până la semnificația ideologică a nunții, punerea în scenă a AUR a reușit și compromiterea unuia dintre simbolurile imediat postdecembriste, Phoenix-ul care cânta versurile lui Șerban Foarță și Andrei Ujică. Alegerea lui Nicu Covaci pentru a cânta la masa lui George Simion nu a fost întâmplătoare.
Evenimentul pe care una dintre televiziunile de cazarmă l-ar fi vrut principalul eveniment al țării și l-a umflat propagandistic pe parcursul întregii zile de sâmbătă a fost unul politic, nicidecum o nuntă privată, menit să capitalizeze sentimentul de abandon pe care îl resimte electoratul.
Imaginea Phoenix este corelată cu sentimentul anti-comunist al anilor 1990, canalizat înspre Ion Iliescu și FSN-ul din care a apărut imediat Partidul Social-Democrat, ridicat pe subteranele fostului PCR. Împreună cu citirea literaturii de temniță – de la puternicele mărturii ale lui Ioan Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele, Editura Humanitas) la formidabilul Jurnal al lui Steinhardt (Jurnalul fericirii, Editura Polirom) trecând prin relatările despre îngrozitoarea reeducare de la Pitești și Aiud (Virgil Ierunca) – Phoenix era ascultat deopotrivă de generația de părinți și de cea a copiilor născuți în anii 1980 și care își începeau maturizarea în zorii noii democrații.
Or, aducerea lui Nicu Covaci, în cămașă tradițională, să cânte la un eveniment ideologic cu elemente naționaliste a fost în măsură nu doar să compromită trupa Phoenix și semnificația ei în contextul imediat postcomunist (semnificație care a depășit probabil ceea ce voia trupa să transmită), ci și să arate că, până la final, nimeni nu rămâne în afară, curat.
Cu toții am fost turnători, sinistra afirmație a lui Dan Voiculescu avea aceeași țintă: să îi facă și pe cei curați, care nu au cedat delațiunilor și oportunismelor din comunism, să se simtă pângăriți, cooptați în mlaștină, complici.
Strategii evenimentului AUR, unul eminamente politic, la fel cum a fost referendumul pentru redefinirea familiei, au redus Phoenix la elementele pe care le puteau manipula: cămașa tradițională și versurile naționaliste, decontextualizate și alăturate unei mișcări populiste instrumentalizate, care se străduiește să copieze pe ici, pe colo din legionarism, cât să nu se ducă în extremism ideologic, dar cât să speculeze resentimentele sociale și nevoia de sărbătoare colectivă.
George Simion vrea să arate a Zelea Codreanu, dar doar pentru cei care nu au fost capabili să se despartă de Petre Țuțea și Nae Ionescu, doi dintre cei mai citiți în primii ani de după 1989 de o generație avidă de un sentiment de apartenență națională, dar care, odată cu anii maturizării, a început să recunoască și să respingă naționalismul legionar și tezele acestuia și să înțeleagă cum a fost încorporat legionarismul în doctrina național-ceaușistă.
Multe idei care, de fapt, erau legionare erau integrate în discursul cultural şi ideologic al României comuniste, dar cu o excepţie: Codreanu însuşi a rămas exclus, pentru că un Codreanu ca figură vizibilă ar fi ameninţat charisma lui Ceauşescu şi ar fi arătat şi care sunt izvoarele adevărate ale acestui naţional-comunism.
Oliver Jens Schmitt, interviu cu Magda Grădinaru
AUR ar vrea, așa cum a făcut și PCR-ul lui Nicolae Ceaușescu, să decupeze din legionarism acele elemente care au reverberații în anumite zone marginale ale societății. „Și dacă i-ai fi întrebat pe legionari de ce au devenit legionari, primul cuvânt ar fi fost corupția: „Eu am vrut să prind un post undeva, dar nu am putut, din cauza corupției”.
Fascismul românesc a avut la bază cumva această problemă a corupției de stat, care vine de la fanarioți și poate și mai de demult, dar a atins punctul culminant în regimul fanariot și nu a mai dispărut de atunci”, spune unul dintre autorii de referință ai fenomenului legionar, istoricul Roland Clark, într-un interviu pentru spotmedia.ro.
În opinia mea, miza AUR nu este una de ideologie legionară și, oricum, contextul istoric, politic, spiritul vremii (Zeitgeist-ul) sunt cu totul altele și, dacă ele ar crea o platformă extremistă, ea nu ar putea repeta antisemitismul, cultul morții și crimele legionare, ci una de simulacru legionar, într-o metodă brevetată de Securitate: „Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte, prin Partidul Comunist”. Ce a mers înainte nu a avut legătură cu Mișcarea Legionară originară, dar a confiscat din ea ceea ce era convenabil pentru propagandă.
„Ideea că Legiunea a fost o mișcare religioasă s-a dezvoltat foarte puternic în anii 1950 – 1960, mult mai puternic decât a fost în anii 1930, când a fost o formațiune politică. După, când nu mai era în regulă să vorbim despre fascism, din cauza Holocaustului, au început să vorbească despre religie și despre sfinții închisorilor. Din această cauză, a lipsei memoriei, neolegionarismul a revenit în anii 1990. Asta a fost problema cu PRM, cu Noua Dreaptă.
Cu AUR, cred că avem altceva. Sigur, sunt rămășițe de neofascism, dar avem aici și populismul. Zelea Codreanu nu a avut nimic împotriva vaccinului, nu avea nimic contra homosexualității.
Tot ce spune AUR e nou și se trage din trumpism și din ideile lui Putin. E un fel de populism care folosește imagini și retorica legionară și asta nu e un accident”, consideră tot Roland Clark.
Cine trage foloasele din punerea în scenă de la AUR, o punere în scenă la care postul de televiziune România TV a avut o contribuție decisivă, transmițând evenimentul pe tot parcursul zilei, cu cadre în așa fel luate încât să pară o mare sărbătoare a poporului?
Ipoteza că totul ar fi fost pentru a împinge o candidatură la prezidențiale a lui George Simion este fragilă intelectual. Până și rating-ul cu care se laudă RTV a posteriori demonstrează că publicul captiv acestor speculări a marginalizărilor și resentimentelor sociale nu este unul consistent: sigur, RTV a fost lider de audiență, dar, așa cum arată datele, publicul e mai degrabă majoritar plus 55 de ani și în general publicul consumator de tv a scăzut.
Miza stă tocmai în compromiterea agendei, în augmentarea descurajării sociale, în consolidarea percepției că țara merge prost și că toți cei care ajung la putere ajung până la urmă la masa marelui PSD, cel care, de altfel, crește ca Făt-Frumos în sondaje, fără să fie nevoit să și facă altceva. Înscenarea ideologică de la AUR s-a petrecut într-un climat social marcat de o descurajare acută, în care tinerii absolvenți de liceu care aplică la universități occidentale sunt văzuți ca fugind din țară, pentru a nu fi destinați și ei, aici, compromiterii.
„Mi se pare șocant că, după 30 de ani, vorbim tot despre postcomunism, ca și cum nu am găsit o identitate nouă, ca și cum tot încercăm să locuim în ruinele comunismului. E trist, dar e o realitate sociologică”, spune Roland Clark și tocmai cantonarea în această polarizare majoră este în folosul politicienilor de impostură.
Imaginea lui Nicu Covaci, cântând la masa lui George Simion, cum apare în filmul publicat de Libertatea, este descurajantă pentru mulți dintre cei care au intrat adolescenți în România postcomunistă și se vrea o probă a mlăștinirii generalizate. Este o imagine manipulată, o strategie clasică de compromitere, așa cum era ea construită în laboratoarele Securității și cum e azi infuzată în laboratorul unei televiziuni care încearcă să spună că asta vrea poporul.
Faptul că Andrei Ujică și fostul basist al trupei, Josef Kapl, s-au disociat de alegerea lui Nicu Covaci de a se lăsa folosit și compromis, arată că România are anticorpi, cum a avut și în fața agendei Coaliției pentru Familie.
În pofida manipulării de televiziune, românii nu au descălecat la „nunta" lui George Simion, așa cum au venit cu căruțele la nunta lui Codreanu de la Focșani, dar un efect perfid a fost obținut: deziluzia socială, sentimentul că mai bine te ferești de orice contact cu politica, chiar și de vot, pentru că nimic nu îți garantează că votul tău nu dă și mai multă putere populismului.