Au fost atacate facilități militare din orașul iranian Isfahan, o lovitură pe care oficiali americani au atribuit-o ulterior Israelului.
Deși oficial Israelul nu a spus nimic, a avut grijă ca mesajul transmis să fie că Guvernul Netanyahu se coordonează îndeaproape cu Statele Unite, în ceea ce privește politica față de regimul autoritar de la Teheran.
E un motiv suficient pentru ca administrația Biden să treacă cu vederea nu răspunsul dat de Israel terorismului, fie el Hamas, Hezbollah sau Iran, ci răspunsul dat de noul guvern israelian justiției care acuză că politicul vrea să o subjuge?
Dacă premierul Benjamin Netanyahu a pus cărțile pe strategia de a trece modificările pe care vrea să le aducă sistemului de justiție și care au scos în stradă, sâmbete la rând, zeci de mii de israelieni, printre ei și reprezentanți ai ultra-ortodocșilor (de stânga), umbrindu-le cu necesitatea de a răspunde amenințărilor teroriste, se pare că s-a înșelat.
Nici secretarul de Stat Blinken, care a mers zilele trecute în Israel și în Palestina, tocmai pentru a semnala că acest conflict are două părți legitime, nici cetățenii israelieni nu sunt dispuși să treacă cu vederea eventualele derapaje de la principiul echilibrului puterilor în stat, în numele nevoii majore de a se apăra în fața terorismului.
Pe de altă parte, Israelul e probabil în cea mai grea perioadă de până acum, cu un clivaj intern cronicizat și căruia trebuie să i se răspundă în termeni de politici sociale, și cu o societate palestiniană tot mai atomizată, devenită masă de manevră pentru Hamas, organizație teroristă care are ambiții de reprezentare politică.
Societatea israeliană nu a fost niciodată mai divizată, explica Fania Oz-Salzberger într-un interviu pentru spotmedia.ro.
„Avem cam 40% din populație gata să-l susțină pe Netanyahu în orice direcție ar merge acesta și acum vedem cum schimbările pe care le face demolează Curtea Supremă. Şi avem alte 40%, aproximativ, de oameni profund revoltați de ce face Netanyahu.
Dar trebuie să adaug că 30 – 40% din populație nu are educație democratică, a drepturilor universale și a noțiunilor de domnie a legii și separația puterilor în stat și atunci ei nu conștientizează colapsul democrației care se petrece în fața ochilor lor”.
În dialogul avut cu câteva zile înainte ca violențele să degenereze în Israel, cu un nou atentat terorist de proporții în Ierusalim și un altul, imediat după, în care atacatorul era un copil palestinian de 13 ani, un tablou exact al radicalizării, Fania Oz-Salzberger avertiza că situația va degenera.
„Când noi ieșim în stradă și protestăm față de Guvernul Netanyahu, nu protestăm doar față de atacarea statului de drept și a sistemului judiciar, ci protestăm și față de includerea în coaliția de guvernare a unor persoane deschis și asumat extremiste, a unui partid care îi preferă deschis pe evrei în fața arabilor, în interiorul țării.
Este un partid extremist și rasist și cred că asta va duce la noi violențe și va submina și mai mult principiile care au fondat statul Israel și potrivit cărora a funcționat până acum.
Nu pot să spun suficient de puternic că e cel mai prost scenariu din istoria statului Israel, pentru mine și pentru mulți alții”.
Va putea Benjamin Netanyahu, care a acceptat, pentru a putea reveni la putere, să aibă în guvern partide ultra-religioase și politicieni cu probleme în justiție, să controleze și pacea internă, și pacea externă?
Întrebarea pe care mulți analiști și-au pus-o imediat după formarea coaliției de guvernare a fost dacă Netanyahu va fi lider sau va fi controlat de partea ultra-religioasă a acestei coaliții.
Pe de altă parte, o poziționare în forță față de marele inamic al Israelului, Iranul, era previzibilă. Profesorul Raluca Moldovan, membru ICDE și conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, aria ei de expertiză acoperind tematici ale Orientului Mijlociu, explica într-un interviu pentru spotmedia.ro, cu câteva zile înainte de atacul cu drone asupra Iranului, că Netanyahu ar putea profita de asta, pentru a se repoziționa în războiul dus de Rusia în Ucraina.
„Acest guvern va merge foarte mult pe opoziția extrem de fermă în relația cu Iranul. Există un raport al Mossadului de la finalul anului trecut, care spune că se află foarte aproape de îndeplinirea acelui procent de îmbogățire a uraniului care să îi permită să fabrice o bombă nucleară. Or Israelul, știm și în trecut, a avut o contribuție foarte mare la limitarea ambițiilor nucleare ale Iranului prin atacarea facilităților, prin asasinarea șefului programului nuclear iranian.
Deci da, mă aștept ca Netanyahu să nu stea deoparte și să-i permită Iranului să continue cu acest proces de îmbogățire a uraniului, în condițiile în care acordul nuclear cu Iranul deja nu mai este o prioritate, nici măcar pentru Statele Unite. A fost anunțată la începutul mandatului lui Biden ca singura prioritate pentru Orientul Mijlociu, iar acum câteva zile secretarul de Stat american Antony Blinken a spus fără echivoc că acordul nuclear cu Iranul nu mai este o prioritate pentru Statele Unite.
Politica față de Iran, pe de altă parte, este sau ar putea fi folosită de Netanyahu într-un mod destul de abil pentru a se poziționa mai bine în relația cu Occidentul, în speță cu Statele Unite. Deocamdată, Biden și Netanyahu nu au o relație foarte apropiată, n-au avut-o nici în trecut.
În ce sens spun acest lucru? Dacă Israelul va ataca facilitățile nucleare ale Iranului și va incapacita într-o măsură mai mare sau mai mică armata iraniană și producția de arme iraniene, Netanyahu va putea spune: uite, noi contribuim prin acest lucru la efortul de război al Occidentului împotriva Rusiei, pentru că împiedicăm producția de drone și de rachete iraniene, care apoi sunt folosite de Rusia pe frontul din Ucraina. Deci ar fi o mișcare foarte abilă și foarte în caracter pentru Netanyahu, n-ar fi prima dată când ar folosi o astfel de justificare”.
Lupta contra terorismului e una, respectarea și protejarea democrației e alta, i-a transmis însă Blinken lui Netanyahu.
Mai mult, dincolo de mesajele publice articulate pe două paliere, apelul la găsirea unui echilibru în conflictul israelo-palestinian și respectarea statului de drept, Blinken s-a întâlnit, în Israel, cu reprezentanți ai societății civile care denunță abuzurile de putere ale lui Netanyahu.
Un semnal puternic, care vrea să arate ferm că America este aliatul Israelului contra ambițiilor nucleare ale Iranului, dar nu legitimează o politică internă contestată de profesioniștii din justiție și din societatea civilă.
Cum răspunde Iranul?
Protestele aproape mute din Iran continuă și când Occidentul pare că nu mai are resurse pentru altceva, în afara războiului agonizant al Rusiei în Ucraina. Sunt execuții, condamnări la moarte, tinerii sunt arestați pentru un dans. Răspunsul Teheranului la atacurile externe, cum a fost cel al Israelului, este violența și mai atroce din interior.
„Atunci când Iranul trimite drone pentru a ajuta Rusia să lupte în Ucraina, eu cred că Europa ajunge să dea atenție femeilor din Iran”, spunea într-un interviu pentru spotmedia.ro Kim Ghattas, autoarea cărții Valul negru. Arabia Saudită, Iran și rivalitatea de patruzeci de ani care a destrămat cultura, religia și memoria colectivă în Orientul Mijlociu (Humanitas, în limba română).
„Sunt de acord că, într-un fel, știrile din Iran sunt pierdute printre cele legate de evenimentele din Ucraina, dar totul este interconectat în aceste zile. Așa că nu poți ignora ce se întâmplă în Iran, deoarece este legat de ceea ce se întâmplă în Ucraina.
(...) Dar depinde cum definim succesul, iar eu nu cred că rezultatul va fi un guvern modern secular. Va fi dezordine pe termen scurt, este posibil chiar un scenariu în care forțele armate și garda revoluționară islamică să încerce să salveze regimul prin înlocuirea unor oficiali, pentru a arăta o față mai acceptabilă a regimului sau chiar prin promovarea unor reforme.
Să mențină, așadar, această dictatură de tip militar, putem spune chiar dictatură seculară. Totul depinde foarte mult și de sănătatea și longevitatea liderului suprem Ali Khamenei, pentru că atunci când el va muri, va fi o oportunitate pentru regim să se prezinte altfel către lumea exterioară, fără să admită că au făcut asta sub presiunea propriei populații. Va fi un fel de evoluție naturală, adică sigur că vor alege un alt lider, dar probabil că nu va mai fi un lider absolut, ci doar o parte al regimului.
La fel de bine există și posibilitatea ca acolo să fie o nouă Sirie, adică situația în care, pentru că nu au încotro s-o apuce, regimul și apărătorii săi să decidă să lupte până la moarte.
Vreau totuși să subliniez că o altă problemă pe care o avem în regiune este chiar sprijinul american și european pentru dictatori, care continuă să permită unele dintre aceste politici care sunt în detrimentul societăților noastre.
De ce face Occidentul asta? Nu cred că din ură intenționată față de noi sau de regiunea noastră, ci din dorința de stabilitate.
Schimbarea necesită timp, schimbarea aduce dezordine, am văzut asta cu revoltele arabe și există o preferință în Vest pentru a avea ca parteneri lideri care pot menține lucrurile funcționale. Care să garanteze securitatea israelienilor și să asigure fluxul de petrol, dar tocmai așa ajungem la lideri precum Hosni Mubarak în Egipt sau la familia regală din Arabia Saudită.
Când este sprijinit genul acesta de stabilitate, în detrimentul progresului real în societățile respective, asta va duce la represiune și la violență. Hosni Mubarak a susținut că poate face orice ca să rămână la putere, pentru că altfel veți avea islamiști acolo. La fel, în Siria, Bashar al Assad spunea că dacă plec eu, vin cei din al-Qaeda, asta în timp ce el, de fapt, îi elibera pe acei oameni din închisoare.
Eu nu dau vina pe factorii de decizie din Vest pentru că nu au reușit să-și dea seama cum să procedeze echilibrat, deoarece știu că pentru ei securitatea este foarte importantă, dar trebuie să poată fi capabili la un moment dat să iasă din această perspectivă”.