Cred că vizita la Viena a președintelui bulgar Rumen Radev, la invitația cancelarului austriac Karl Nehammer, a făcut în țara noastră mai multe valuri decât ar fi meritat.
Evenimentul este unul strict privat și nu mi se pare deloc ieșit din comun. Ce poate fi mai banal decât să inviți pe cineva la un spectacol de prim rang, unul la care tânjesc milioane de amatori să apuce un bilet și nu reușesc decât puțini?
Cu toate acestea, unor comentatori le scapă faptul că domnul Radev a fost invitat la un concert, unul de mare notorietate, nu la tratative sau convorbiri pe teme politice sau altfel de aranjamente. În opinia lor, concertul este un pretext.
Îmi vine să bănuiesc următorul scenariu: atât gazda, cât și invitatul sunt iubitori de muzică simfonică, poate pasionați în mod special de valsurile vieneze, de Johann Strauss, de operetă, de Musikvereinsaale – o sală renumită pentru acustica ei deosebită. Dacă i-ar fi pasionat fotbalul, poate că întâlnirea s-ar fi produs la un meci, mai spre primăvară.
În plus, nu-mi vine să cred că invitația a apărut din senin. Mi se pare mai credibilă ideea că președintele bulgar și cancelarul au mai avut ocazia să se întâlnească. Poate atunci au purtat vreo discuție pe teme muzicale, iar domnului Nehammer i s-a părut potrivit să-și invite prietenul la concert pentru plăcerea de a comenta apoi împreună interpretarea muzicală și măiestria dirijorului.
Chiar dacă scenariul închipuit de mine este unul ipotetic, mi se pare totuși foarte plauzibil: nu te apuci să inviți la un concert simfonic pe cineva despre care nu știi précis că îi face plăcere să asculte asemenea fel de muzică. Ar fi ca și cum ai invita un diabetic să guste o linguriță cu dulceață.
Nu contest ca, în subsidiar, domnul Nehammer să fi calculat și un avantaj politic, demonstrând latura umană a firii sale, aceea că (ne)intrarea în spațiul Schengen a Bulgariei nu umbrește în niciun fel prietenia a două persoane. Dar asta în subsidiar, nu ca scop în sine.
De aceea, n-aș cupla cu opinia unui cunoscut commentator TV, care aprecia metaforic: „Karl Nehammer l-a cumpărat pe Rumen Radev cu niște <mărgele de sticlă>”. Toate felicitările pentru frumoasa metaforă, dar se știe că Nehammer nu i-a făcut nicio promisiune lui Radev. Nici măcar nu pare să se fi abordat tema Schengen.
După cum n-aș cupla nici cu opinia unui europarlamentar român care, în stilul său de fost pamfletar, aprecia că invitația cancelarului adresată preşedintelui bulgar a fost o încercare a austriacului de a-și drege propria imagine în țară, „după ce a dat cu mucii în fasole, după ce a căzut cu nasul în ţărână, după ce a refuzat accesul pentru România şi Bulgaria”.
Nu pot cupla, întrucât rămân la convingerea că muzica nu pare să-i lase indiferenți pe cei doi protagoniști, iar concertul de Anul Nou a fost o ocazie unică pentru cancelar să-i reamintească domnului Radev prețuirea pe care i-o poartă, în legătură cu un hobby, poate comun amândurora, muzica.
Mi se pare însă ciudat faptul că diferiții comentatori, care au abordat subiectul, trec cu vederea acest amănunt uman și firesc, al respectivului hobby comun, și le place să insiste pe calcule politice, pe intenții bune sau rele, pe încercarea de a repara în privat ceva ce oficial a fost stricat în mod atât de grosolan.
Iar speculațiile merg atât de departe încât unii autori au găsit o gafă în faptul că Nehammer nu l-a invitat la Viena și pe președintele Iohannis, cel de al doilea respins pe tema Schengen. Să am iertare, dar, dacă-l invita, atunci cu adevărat ar fi fost cu ochi și cu sprâncene o încercare de a drege imaginea politică printr-un gest privat.
Așa-i la noi: ajunge să se producă un eveniment, ca să apară numaidecât speculațiile. În primul rând, cum spuneam, poate președintelui nostru îi place fotbalul, nu muzica. În al doilea rând, nimeni nu are căderea să judece opțiunea după care îți inviți prietenii la o întâlnire privată.
Iar, în al treilea rând, se știe cu câtă rigurozitate se atribuie biletele la concertul vienez. Este un mare noroc chiar și pentru un înalt demnitar să obțină acces. Dar nimeni, fără excepție, nu poate obține mai mult de două locuri, nici cu plată, nici oficiale.
Dacă în legătură cu problema Schengen, domnul Nehammer ar nutri anumite opțiuni sau chiar simpatii pentru colegii bulgari, ar fi avut ocazia să o facă de nenumărate ori până în prezent. N-a făcut-o pentru că singura problemă a domniei sale este legată de alegerile care vor avea loc în Austria și unde domnia sa se află în vizorul electoratului în legătură numărul mare de imigranți.
Atacat cu întrebarea „ce a făcut guvernul?”, cancelarul s-a arătat nevoit să acuze România și Bulgaria, ca să se salveze politic pe el însuși. Ulterior, față de reacția cercurilor politice europene, a celor austriece, chiar a populației proprii și a celei românești, a încercat alte explicații, precum cea cu necesitatea unui gard.
Evident că, dacă ar fi fost sincer convins că gardul rezolvă problema, l-ar fi cerut până acuma în cadrul UE sau prin relații bilaterale. Dar gardul a devenit „necesar” numai după ce cancelarul s-a văzut arătat cu degetul și criticat aspru în PE, în presa europeană și chiar în propria țară.
Mă întreb retoric: a ținut vreodată undeva un asemenea gard? Ungaria și-a făcut unul, dar numărul presupușilor migranți care ar traversa România și ar trece prin Ungaria, ca să ajungă în Austria, n-a scăzut. Deci eficiența gardului este zero.
Nu s-a arătat prea spectaculoasă nici eficiența gardului construit de fostul președinte Trump, la frontiera dintre SUA și Mexic. A scăzut migrația mai mult decât cu o valoare simbolică? Dar zidul Berlinului? A fost Zidul Berlinului o mândrie sau o rușine a epocii sale?
Și mă mai gândesc la cel mai mare gard din lume, Zidul Chinezesc. Reproduc dintr-o enciclopedie următoarele: „Zidul nu a constituit protecție față de marea invazie a popoarelor migratoare. Vechea aristocrație răsturnată de la putere (…) a permis multor triburi Manchu să pătrundă în țară. Liderii acestora au preluat puterea și au fondat o nouă dinastie în China – dinastia Qin. Marele Zid și-a pierdut complet semnificația sa defensivă”.
Nu vreau să-l înfurii pe domnul cancelar, dar îmi închipui că, dacă Austria ar fi fost toată înconjurată cu un zid chinezesc, migranții tot ar găsi o cale ca să ajungă la Viena, pentru că nu poți închide o țară cum închizi ermetic o cutie de conserve.
De altfel, Dunărea este o garanție mai bună decât orice alt gard, așa că n-ar trebui construit unul decât numai prin Banat, asta mai mult ca să-i facem plăcere domnului Nehammer, căci nu-mi închipui să folosească Europei mai mult decât i-a folosit Chinei cel mai mare zid de pe planetă.
Problema este însă mult mai simplă decât pare: România trebuie să demonstreze în continuare neabătut că a luat măsurile corecte cu privire la controlul frontierelor și că pretindem un drept care ni se cuvine, nu o favoare pe care o cerem.
Cât privește eventualul succes al Bulgariei în fața cancelarului sau a oricui altcuiva, acesta nu ne dezavantajează în niciun fel. Dimpotrivă, suntem „la pachet” cu țara vecină și orice (eventual) gest de bunăvoință fața de Bulgaria ne avantajează automat și pe noi.
Decuplarea admiterii „la pachet” a celor două țări nu este posibilă, întrucât așa cum în situația din decembrie s–ar fi lovit de un veto din partea Bulgariei, în viitor, s-ar lovi oricând de un veto din partea României, dacă ar cere-o Bulgaria. Suntem legați unii de alții și nimeni nu-i poate ”decupla” pe unii în defavoarea celorlalți.
Iar politicienii noștri ar trebui să fie destul de înțelepți ca să priceapă că intrarea noastră în spațiul Schengen depinde în mare măsură de diplomație și nu de un concert simfonic, unde cineva a fost invitat, iar altcineva nu.