În urmă cu 34 de ani, în timp ce la Timișoara se trăgeau primele focuri de armă și cei care manifestau împotriva regimului Ceaușescu începuseră să moară pe străzi, mă aflam la o petrecere. Era ziua de naștere a unei prietene care împlinea 20 de ani.
O sărbătoream într-o atmosferă apăsătoare, mulți retrăgându-ne în bucătărie unde fumam și vorbeam despre ce se întâmpla în vestul României.
Singurele informații pe care le aveam erau cele difuzate de Europa Liberă și nu reușeam să ne facem nici cea mai mică idee despre ce urma să se întâmple.
Ne așteptam la o represiune violentă a Securității, la arestări, trimiteri în lagărele de muncă și execuții.
Nu aveam prea multe speranțe că sistemul dictatorial, construit cu migală de Nicolae Ceaușescu într-un sfert de secol, se va putea prăbuși.
Un prieten, student la Politehnică, la seral, care în timpul zilei, angajat fiind la un atelier mecanic, împreună cu doi colegi montau „antene de bulgari” pe blocuri, ne povestea cât de mult erau solicitate serviciile lor și cât de disperată era lumea să afle ce se întâmpla în lume, chiar dacă nu înțelegeau programele televiziunilor străine. Era suficient să vezi.
Zidul Berlinului se prăbușise în urmă cu o lună, iar cu două săptămâni înainte, Nadia Comăneci, marea campioană, fugise din țară. Se întâmplau lucruri.
Granițele Ungariei erau luate cu asalt de oameni din Cehoslovacia și Polonia care voiau să ajungă în Occident, iar liderii regimurilor comuniste din regiune erau schimbați, în timp ce partidele unice căutau soluții pentru ieșirea din criză.
În România, la nivelul opiniei publice nu exista nici cea mai mică idee despre cum poate fi înlăturat Nicolae Ceaușescu. Nu existau forme de opoziție, iar ceea ce se întâmpla la Timișoara era perceput cu teamă, dar și cu speranță.
Până la urmă, sistemul comunist s-a prăbușit. Cu toate indiciile implicării agenților sovietici, dar și cu faptul că o conducere agreată de Moscova a preluat controlul României în frunte cu Ion Iliescu, nimic din ce avem azi, cu bune și rele, n-ar fi fost posibil fără ca sute de oameni, la început, apoi zeci de mii, sute de mii și milioane să iasă în stradă și să dărâme o dictatură care a controlat viețile românilor în cele mai mici amănunte.
Prima coadă
Uitându-mă la evenimentele de atunci, din 1989 și din anii imediat următori, mi-e greu să cred că regimul autoritar al lui Vladimir Putin va avea o soartă diferită de cel al lui Ceaușescu.
Sunt atâtea similitudini în ce privește modul în care a fost anihilată orice formă de exprimare contrară conducerii, în ce privește discursul festivist transmis de oamenii Kremlinului despre economie, dar și înmulțirea dramelor și a lipsurilor pe care le suportă cetățenii ruși.
Prima coadă la care am stat a fost una pentru a cumpăra ulei alimentar. Se întâmpla în primăvara anului 1980, iar mama m-a luat de la un joc de fotbal din spatele blocului din cartierul Berceni ca să stăm amândoi la rând și să cumpărăm mai mult pentru că „uleiul a devenit o problemă”, mi-a spus ea.
În scurt timp, ca un tăvălug, zahărul, făina, orezul, gazele, electricitatea, benzina, toate deveniseră probleme imposibil de rezolvat.
În trei ani, în România ajunsese să fie o aventură să „faci rost” de cele necesare pentru a duce o viață cât de cât decentă.
Prostul obicei al dictatorilor
Acum, când se împlinesc 34 de ani de la Revoluție, iar românii, pentru prima dată de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, o duc mai bine ca rușii, având și o perspectivă de viață mai sigură și mai prosperă, e bine să amintim că sistemele dictatoriale sunt condamnate să aducă foamete, război și moarte.
Mecanismele după care funcționează, concentrarea puterii, minciuna și corupția ce le înconjoară și formează combustibilul pentru a se perpetua la putere nu au cum să genereze altceva.
Vladimir Putin are tot mai puține posibilități să câștige războiul din Ucraina, cu tot optimismul afișat la mega-conferința de presă de săptămâna trecută, având de răspuns și la multele provocări ce vin din Rusia cu privire la numărul mare de soldați morți pe front, inflație și criza alimentelor.
Cu toată ineficiența sancțiunilor impuse de Occident, liderul rus nu reușește să mențină performanța economică, mai ales din cauza cheltuielilor militare fără precedent, 6% din PIB.
Rusia e o țară uriașă, bogată în resurse, iar Putin a mizat că va reuși să creeze un nou imperiu prin subjugarea țărilor europene, dependente de rezervele sale de gaze și petrol. S-a înșelat. Dictatorii au prostul obicei de a deforma realitatea în interes personal. Marea putere pe care o au la dispoziție, cercul de oameni care le cântă în strună și faptul că sistemul represiv a eliminat opiniile critice, toate duc la orbire.
Putin nu s-a așteptat ca europenii să aibă capacitatea să scape de dependența resurselor rusești într-o perioadă atât de scurtă de timp.
În 2023, importurile de gaze naturale s-au înjumătățit, iar cele de petrol au scăzut de șapte ori față de 2022, conform datelor publicate de Eurostat, o situație greu de imaginat înainte de declanșarea invaziei.
Nostalgia nu înseamnă adevăr
În ziua de azi, e greu să-i arăți unui tânăr drumul complicat parcurs de România de la prăbușirea comunismului și până acum. Sunt încă milioane de oameni care cred că se trăia mai bine în perioada dictaturii Ceaușescu. Peste 46% din populație, conform unui sondaj publicat de INSCOP săptămâna trecută.
Cifra e descurajantă, dar nu înseamnă că spune adevărul. România, azi, are o putere economică pe care n-a avut-o niciodată. Cetățenii ei trăiesc în siguranță și pot călători, învăța, munci, aproape, oriunde în lume.
Accesul la educație și la îngrijire medicală e la un nivel fără precedent în istorie. E adevărat că asta nu înseamnă că nu trăim într-una dintre cele mai polarizate țări din Uniunea Europeană, cu o prăpastie imensă între „bogați” și „săraci”.
Corupția politică și o succesiune de guvernări neperformante, fără curajul de a reforma instituțiile publice și sistemul de justiție au tot adâncit prăpastia. Totuși, diferența față de 1990 e uriașă.
Cu toți trolii, idioții utili și agenții de influență care bombardează rețelele sociale cu mesaje care promovează viziunea Kremlinului asupra lumii, prea puțini români se apucă să învețe limba rusă, să emigreze în marea țară de la răsărit, să-și caute de lucru la Moscova sau Sankt Petersburg sau să se înscrie la universitățile din cele două orașe, deși sunt cotate destul de bine în clasamentele internaționale.
Asta arată că în spatele cuvintelor, în spatele nemulțumirii pentru disfuncționalitățile actuale din România, că în spatele nostalgiei pentru vremurile trecute, există o înțelegere a realității, iar Rusia nu a fost și nu este un model de societate liberă și prosperă.