Citiți descrierea întâmplărilor din jurul mitingului din 28 ianuarie, momentul în care fostul președinte instigă la prima confruntare după căderea lui Ceaușescu între „muncitori și intelectuali”.
Îmi amintesc că prima dată ne-am așezat în genunchi pe bulevardul Mihail Kogălniceanu, în fața berăriei Gambrinus. Rotulele tinere au atins asfaltul rece, am aplecat capul și am șoptit Tatăl Nostru.
În jurul meu se auzea un murmur de voci somnoroase. Peste 300 de oameni vorbeau cu Dumnezeu în dimineața zilei de duminică, 28 ianuarie, 1990.
Ninsese zdravăn la începutul lunii, dar zăpada se topise. Drumul era umed, la marginea trotuarelor apăruseră bălți, iar cerul înnorat lăsa, din când în când, să se strecoare câte o rază de soare.
Cea mai mare teamă a mea, în acel moment, era să nu mă întorc în comunism. Să nu apară o nouă dictatură.
Mă gândeam că dacă sunt atent câteva săptămâni, particip conștiincios la proteste, se formează un parlament, iar reprezentarea o să fie în urma unor alegeri libere, viața va intra în normal, iar democrația va fi așa, un “mecanism” care va funcționa de la sine.
Deși de atunci au trecut 33 de ani, teama aceea nu m-a mai părăsit niciodată.
După mulți ani am înțeles că democrația și libertatea sunt în pericol în fiecare zi, că orice regim politic, chiar și într-o societate democratică, încearcă să se perpetueze la putere cât mai mult, iar singura metodă de a ne păstra libertatea e să monitorizăm guvernele, să le cenzurăm și să reacționăm, fiecare cum poate, iar schimbarea să fie impusă prin alegeri libere.
În 28 ianuarie, împlinisem 22 de ani, iar Ion Iliescu era șeful statului de peste o lună. Preluase frâiele puterii în timpul mișcărilor populare care-l înlăturaseră pe Nicolae Ceaușescu. Împreună cu soția sa Elena au fost executați în urma unui proces sumar, într-o unitate militară din Târgoviște, în data de 25 decembrie 1989.
Ion Iliescu anunță că va participa la alegeri
În urmă cu trei zile, joi 25 ianuarie 1990, Ion Iliescu anunțase că a decis să candideze în primele alegeri libere ce urmau să aibă loc în data de 20 mai.
“În discuțiile pe care le-am avut cu numeroși muncitori din Maramureș, din mai multe uzine mari din Capitală, reprezentanți ai unor organizații locale ale Frontului, ai unor sindicate libere, ai unor organizații de tineret, precum și ai unor partide care au aderat la platforma Frontului, s-a formulat cerința expresă ca Frontul, ca atare, să declare deschis că va participa la alegeri. Ei nici nu înțeleg cum s-ar putea ca Frontul să nu participe la alegeri”, a declarat Ion Iliescu în Consiliul Frontului Salvării Naționale, prima formă de conducere, una colectivă, care a înlocuit Partidul Comunist Român.
După preluarea puterii, în ziua de 22 decembrie, Ion Iliescu a declarat că e doar un lider de tranziție și că nu va participa la alegeri.
De asemenea, FSN era o structură ce avea rostul de a stabiliza situația politică și socială după prăbușirea regimului dictatorial, cum anunțase, iar apoi se vor organiza alegeri libere.
Cei trei sute de oameni care urcau bulevardul și se îndreptau spre Palatul Victoriei, sediul Guvernului, spuneau Tatăl Nostru în memoria celor care muriseră în zilele Revoluției. Mă simțeam mulțumit că mă aflam printre ei, dar și îngrijorat pentru că fuseserăm mințiți.
Între discursul lui Ion Iliescu și cel al predecesorului său nu erau mari diferențe. Același limbaj de lemn, dar mai interesant era că întâlneam aceeași retorică prin care o decizie nu e asumată de lider, ci vine ca o obligație la presiunea unei rețele de organizații sau a unor “oameni de bine”, o expresie folosită frecvent de noul șef al statului.
Brucan, primul aranjor politic din democrația post-comunistă
Nu trecuse de ora zece dimineața și cu cât ne apropiam de intersecția cu Calea Victoriei, numărul participanților creștea. Veniseră oameni din toate categoriile sociale, așa mi se părea la vremea respectivă, dar mă înșelam.
Deja apăruse o ruptură între clasa de mijloc și muncitori, dar și între urban și rural. Preponderent erau studenți, dar și persoane mai în vârstă.
În realitate, deși exista o mare frustrare în legătură cu pericolul pe care-l reprezenta noul regim pentru o parte din populație, pătura mai educată, acest pericol era infim în comparație cu teama de necunoscut și de democrație a unei mari majorități a publicului general, care trăise în comunism aproape jumătate de secol.
Ion Iliescu a speculat această teamă pentru a-și consolida puterea.
Ajutat de Silviu Brucan, un fost ideolog al PCR, convertit în “aranjor” politic, dar și de rețeaua vechilor lideri comuniști, îndepărtați pe parcursul anilor de Nicolae Ceaușescu, Iliescu devenise singurul om politic care deținea pârghiile pentru a putea deturna o mișcare populară profund anti-comunistă, transformând-o într-o simplă schimbare de regim.
Silviu Brucan a fost unul dintre semnatarii “Scrisorii celor șase”, un mesaj de protest împotriva lui Nicolae Ceaușescu, citit la Radio Europa Liberă, în data de 11 martie 1989, cu nouă luni înainte ca acesta să fie executat.
Semnată și de Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu, figuri importante ale partidului, aceasta a reprezentat un semnal puternic pentru diferite nivele de influență din PCR că dominația lui Nicolae Ceaușescu se apropia de sfârșit.
Atunci prea puțini știau că această operațiune era doar un eveniment dintr-un vast plan inspirat de noul regim politic din URSS, cel al lui Mihail Gorbaciov, o “perestroika” în stil românesc.
Momentul trecerii de la opresiune la libertate
Coloana de manifestanți s-a oprit în fața fostului Comitet Central al PCR, fost Palat Regal și actualul Minister de Interne. Ne aflam în epicentrul Revoluției, locul de unde, la presiunea manifestanților, Ceaușescu fugise cu elicopterul în dimineața zilei de 22 decembrie 1989.
Am îngenunchiat din nou. Un preot rostea rugăciunea la o portavoce. Noi bolboroseam ca și cum foloseam, în discuția cu Dumnezeu, un limbaj secret, pe care doar inițiații îl puteau înțelege. Copiii comunismului descopereau credința.
Spre Palatul Victoria, oamenii veneau din mai multe direcții. “Presa liberă” și foarte tânără publicase multe articole și multe reacții publice legate de decizia lui Ion Iliescu de a participa la alegeri.
Atunci nu exista alternativă la televiziunea publică, iar aceasta era controlată din 22 decembrie, ora 12.51, de oamenii lui Ion Iliescu și de trimișii Moscovei, chiar din momentul în care Mircea Dinescu și Ion Carmitru, alături de alți manifestanți, dar și de reprezentanți ai armatei au intrat în studio.
Cei doi lideri de opinie, cunoscuți publicului larg, anunță prăbușirea regimului Ceaușescu, dar în spatele lor se desfășurau confruntări intense pentru controlul instituției.
Milioane de oameni au privit atunci, în direct, entuziasmul, dezorganizarea și emoția unor revoluționari care îl alungaseră pe Ceaușescu.
Acela e momentul în care, în mentalul colectiv, are loc trecerea de la opresiune la libertate, cu tot cu ce a însemnat acest lucru.
O lovitură de stat
Aveam pantalonii uzi în dreptul genunchilor și mă gândeam că nu am nicio șansă să se usuce. Nu-mi era foame, nu-mi era sete. Mi-am aprins o țigară. Trăgeam adânc fumul în piept și, apoi, îl eliberam molcom, imaginându-mi că așa au călătorit și sufletele celor uciși în urmă cu o lună aici, unde noi protestam.
La vremea respectivă, eram marcat de moștenirea pe care ne-o lăsaseră cei care muriseră în confruntarea cu armata și securitatea, forțele care încercau să-l mențină pe Ceaușescu la putere.
Revoluția avea încă multe mistere și multe întrebări fără răspuns. Unele așteaptă și azi ca o instanță să-și asume și să facă lumină în tenebroasele zile de la sfârșitul lunii decembrie 1989.
Atunci eram sigur că vom învinge. Când am văzut câți oameni s-au adunat, mă așteptam ca Ion Iliescu să facă pași înapoi, iar democrația să se instaureze deplin.
Dar mă înșelam din nou. În realitate, marți 23 de ianuarie, cu 5 zile înainte de marea demonstrație, Ion Iliescu și asociații săi dăduseră o “lovitură de stat”, folosindu-se de FSN, o organizație politică construită pe structura Partidului Comunist.
Această decizie a fost dovada că liderul “emanat”, cum a caracterizat Ion Iliescu apariția unei noi clase politice, avea un plan și era pregătit să acapareze puterea.
Ion Iliescu: Frontul nu e partid, ci e o mișcare
Documentul deciziei de participare la alegeri se numește “COMUNICAT”, fiind publicat la două zile de la votarea lui în CFSN în Monitorul Oficial și este un exemplu despre cum se uzurpă puterea.
“Faptul de a nu fi un partid ci un front, o mișcare de masă, generată de un proces revoluționar, fără structuri rigide de partid, nu este un dezavantaj, ci din contră, poate să devină o virtute, un element pozitiv şi dinamic - care de altfel apare ca o trăsătură a zilelor noastre: mișcările ecologiste din unele țări occidentale nu constituie un partid şi totuși participă la lupta electorală. Solidaritatea din Polonia a câștigat alegerile, deși nu e un partid, iar forumurile din Ungaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, care nu se definesc ca partide, se înscriu, de asemenea, activ în desfășurarea procesului electoral”, a spus Ion Iliescu, conform documentului citat.
Dar ce n-a spus noul lider la acea ședință a Consiliului Frontului Salvării Naționale e că noua organizație politică acaparase toată infrastructura și resursele PCR, iar formațiunile politice nou înființate nu aveau nimic în afară de entuziasm.
Informal, acest document demonstrează că, la acea întâlnire, FSN a devenit concret moștenitorul PCR, iar misiunea lui Ion Iliescu era să mențină România în sfera de influență a Uniunii Sovietice.
Ceea ce s-a întâmplat în ultimele luni ale anului 1989, atunci când Cortina de Fier s-a prăbușit, a fragilizat poziția lui Mihail Gorbaciov, care asista neputincios la ieșirea statelor din estul Europei de sub umbrela URSS.