Ucraina rezistă eroic, departe de orice așteptări și, cu siguranță, mult peste așteptările Kremlinului, care conta pe Blitzkrieg, acel Război-Fulger, încercat deja și terminat tragic, acum peste opt decenii, de către un alt dictator, tot grandoman și tot țanțoș.
În timp ce Ucraina rezistă eroic, atacanții bifează fascinați fiecare luptă și fiecare explozie, fără să țină seama că izbânda în lupte nu este același lucru cu câștigarea războiului.
Iar războiul încă nu este câștigat. Ucrainenii luptă cu îndârjire, se expun cu mâinile goale în fața tancurilor inamice și se angajează în noi încleștări, chiar și acolo unde inamicul și-a bifat victoria, dar nu deține controlul asupra localității.
Calculul atacanților s-a dovedit greșit. Propaganda, care sugera că ucrainenii n-ar fi un popor capabil să se gestioneze singur și că au nevoie să fie tutelați, ca să existe, n-a dat roade. Se vede că liderii ruși n-au învățat nimic nici din experiența sovietică în Afganistan, nici din cea americană în Irak.
Poți proclama victoria într-un stat învins, poți ucide liderii lui, dar este aproape imposibil să învingi un popor, o națiune întreagă.
Liderii moscoviți au pornit din start cu subestimarea ucrainenilor ca popor, fără să țină seama de istorie, care amintește că cetatea Kiev era deja o metropolă, atunci când Moscova nu era încă decât un sat. Ucrainenii sunt mândri de obârșia lor.
Disprețul liderilor ruși față de ucraineni se întoarce înapoi ca un bumerang, sub formă de ură, acea ură înverșunată împotriva cotropitorului, marcată atât de emotiv, în celebrul cor din opera Nabucco de Verdi, unde sclavii evrei își exprimă revolta împotriva cuceritorilor babilonieni.
De la babioneni încoace, au fost cucerite multe state, unele au fost desființate cu totul, dar niciodată un popor nu s-a lăsat învins, fără să-și caute cu îndârjire libertatea.
Cine a trăit tragicele zile ale anului 1944 și ale anilor următori își aduce aminte de ostilitatea provocată de sovietici printre români, atunci când acționau ostentativ în fața noastră, ca să-i știm de cuceritori și de stăpâni.
Căci asta-i frumusețea istoriei: chiar dacă, din când în când, se naște un Hitler sau un Stalin, până la urmă, tot se va naște și un Gorbaciov.
Sentimentele antisovietice ale românilor și ale celorlalte popoare din flancul estic, ocupate de sovietici, explică astăzi ura ucrainenilor față de cei care le-au cotropit țara, neprovocați de nimeni. Bejenia mamelor cu copiii alături și despărțițe de soți, tragedia acestor familii din care nu știi câte văduve și câți orfani se vor întoarce acasă, aceasta este oare imaginea fericită pe care liderul Kremlinului le-o pregătește celor pe care vrea să-i stăpânească încă mulți ani de acum încolo?
O știre recentă, neconfirmată oficial, dar foarte credibilă, spune că a sosit în capitala belorusă fostul președinte al Ucrainei, Victor Ianukovici, o marionetă a Moscovei, gonită din postul său de celebrul Euromaidan, din Kiev. A sosit și – spune aceeași știre – este gata să ia în mâinile sale cârma țării, ca s-o ofere apoi pe tavă intereselor rusești.
Este foarte posibil, dar oare cum s-ar simți ucraineanul de rând, când va vedea că vine să-și reia postul cel gonit de mulțime, acum vreo câțiva ani? S-ar simți exact cum ne-am simțit noi, românii, atunci când ocupanții sovietici ne-o aduceau în țară pe Ana Pauker sau când Vyshinski, trimisul lui Stalin, trântea ușile și bătea cu pumnul în masă ca să-l impună pe Petru Groza în fruntea Guvernului.
Nimic n-a exacerbat mai rău ura românilor față de asupritori, la impunerea la București a căpeteniilor stabilite la Moscova. Pe bună dreptate, citeam miercuri pe portalul ucrainean zn.ua:
„Fiecare tanc rus doborât și fiecare soldat rus ucis întărește curajul ucrainenilor de a rezista. Și fiecare ucrainean ucis agravează ura față de ocupanți. Ura este cel mai rău dintre sentimente. Dar pentru popoarele asuprite, ura este o comoară ascunsă. Ascunsă adânc în inimă, poate rezista timp de generații. Pentru a restabili Imperiul Rus, Putin are nevoie de o victorie relativ lipsită de sânge care va duce la o ocupație relativ fără sânge”.
Observația e corectă, Putin, încurajat de cazul Crimeea, conta pe o victorie fără vărsare de sânge. Dar nu i-a mers, iar acum pregătește un uriaș carnagiu, încă nebănuit de noi, dar cu siguranță deja stabilit de el.
Evident, întregul scop al uriaşei campanii moscovite, inclusiv recenta amenințare nucleară, n-ar părea justificată numai cu ambiția de cucerire a Ucrainei. Scopul campaniei pare a fi restabilirea Imperiului Rus.
Faptul nu este o descoperire făcută cu această ocazie. Încă de la anexarea Crimeii, Putin își aroga „dreptul” de a fi ocrotitorul rușilor de peste tot, acolo unde s-ar afla ei. Puțină lume a băgat atunci de seamă că vorba era cu bătaie lungă, ca un apel către rusofonii din Ucraina să treacă la acțiune.
Așa au apărut statele fantomă „Republica Populară Dobețk” și „Republica Populară Lugansk", două caricaturi geografice care irită bunul simț.
La acea dată, majoritatea comentatorilor socoteau că Rusia vrea să-și regleze ceva conturi cu Ucraina. Dar desfășurarea de forțe (180.000 de militari), plus convoaiele cu armament greu, plus refuzul unui dialog de la egal la egal pentru soluționarea conflictului, toate demonstrează că nu Ucraina este ținta. Ucraina este numai o mică etapă.
Iar faptul se confirmă cu amenințările nucleare, care sugerează un obiectiv mult mai de proporții decât Ucraina.
Încă se mai întreabă unii dacă perspectiva nucleară este numai o amenințare sau dimpotrivă este un calcul al grandomanului rus, un scenariu unde el se vede jubilând fericit, în timp ce restul omenirii, cu civilizația ei cu tot, cu patrimoniul moștenit de la înțelepții și geniile trecutului, cu biblioteci și pinacoteci, este mistuit de focul dezintegrării totale.
Se pare că, în aceste zile, asediul Kievului este inerent. Dar Kievul nu se pregătește deloc să predea armele. Ca urmare, o posibilă blocadă a Kievului de către trupele ruse stă pe buzele multora.
Nu vă spune ceva cuvântul „blocadă”? Mie îmi amintește de blocada Leningradului, operă a trupelor naziste. Da, este vorba de acei naziști pe care domnul Putin îi confundă cu ucrainenii de azi. Sunt acei veritabili naziști care asediaseră Leningradul, spre deosebire de actualii pretinșii „naziști”, pe care se pregătesc să-i asedieze putiniștii – ca să zic așa.
Atunci, la Leningrad, cetățenii scriau istoria. Nu armata sovietică, nu tancurile, nu aviația. În orașul supus blocadei, mâncarea era drămuită, încălzirea era aproape inexistentă, hainele nu se mai produceau în fabrici, asistența medicală era deficitară, dar populația orașului a rezistat și chiar a sabotat mașinăria de război a naziștilor.
Asediul a durat mai bine de doi ani și jumătate (de la 8 septembrie 1941 până la 27 ianuarie 1944). Presa consemna că numărul total al sovieticilor (militari și civili) care și-au pierdut viața acolo se ridică la peste 650.000 de oameni. Sacrificiul a fost uriaș, iar cei vinovați au plătit cu viața, la Nurnberg.
Ucraina a început déjà să simtă jertfele războiului și așteaptă zile negre, care vor urma, fără îndoială. La timpul său, vom afla și numele victimelor, dar și ale vinovaților – căci nu poate fi doar unul singur - și desigur vom afla și pedeapsa.
Căci undeva, departe, trebuie să existe totdeauna și un Nurnberg.