„Ce vrei? Să le trimit și flori? Fac ședințe periodic, fiecare își prezintă ce a făcut, ce urmează, le spun mereu care sunt cifrele firmei, ce să fac mai mult?!”
Asta mă întreba cineva care făcea tot ce credea el că trebuie să facă un Country Manager. Pentru că la serviciu mergem ca să performăm, să ne facem jobul. Excelent! Și insuficient, pe alocuri.
Cei din echipa lui își mai doreau ceva: să le arate că îi pasă de ei, să îi întrebe ce mai fac, cum le este, să arate puțină empatie.
Sună, desigur, foarte cunoscut.
De când cu munca de acasă, de când ne vedem mai rar, uneori nici pe camera laptopului, parcă e mai mare discrepanța între ce cred managerii că vor oamenii din echipă și ce vor aceștia din urmă, de fapt.
Desigur, oamenii așteaptă direcție, protecție, ordine; vor să știe că șeful/șefa e sigur(ă) de direcția în care merge firma, că au ce le trebuie ca să își facă jobul, că există sisteme și reguli după care funcționează, că sunt protejați, că există un mediu de încredere reciprocă, că sănătatea lor fizică, emoțională și mintală se află printre preocupările managerului lor.
Dacă ne gândim la metafora lui Jim Collins, cu autobuzul, pasagerii au nevoie să știe că cel care conduce știe unde merge, pe ce drum, care sunt momentele în care se opresc, are grijă să îi ducă la destinație în siguranță.