Regina a murit la datorie, la numai două zile după ce, zâmbitoare și luminoasă, deși marcată de problemele de sănătate, a încredințat dnei Liz Truss formarea unui nou guvern.
Ce înseamnă „la datorie”?, se întreabă poate mulți cetățeni de republică. Atribuțiile monarhului Marii Britanii nu sunt executive, iar implicarea politică este interzisă până la nivelul la care nu are drept de vot.
Datoria monarhului nu este una practică, datoria monarhului este exact simbolul pe care-l reprezintă, un simbol esențial pentru identitatea poporului său.
Ce simbol? Al însăși esenței britanicilor. Regina a setat un model, un reper. Fiecare prezență, fiecare acțiune a Elisabetei, la fel ca a tatălui său, a monarhului, amintește și reamintește un standard.
Și de fiecare dată când societatea britanică s-a cutremurat din diferite motive, reperul acesta a funcționat. În monarhii, așa cum sunt ele acum, societatea are o ancoră.
Premieri, oameni politici, evenimente vin și se duc. Ancora e acolo mereu.
Marile bucurii, marile tragedii au fost primite de regină cu același calm, cu aceeași privire senină, cu aceeași demnitate. Fără văicăreală, fără stridențe, fară descărcări emoționale, fără nervi și fără extaz, cu umor și demnitate fără fisură. Cu o distanță a decenței și necesarului mister, dar deloc superioară.
Așa a fost Elisabeta a II-a toată domnia ei de 70 de ani, așa a dus probabil cea mai mare durere personală, pierderea jumătății căreia, de altfel, nu i-a supraviețuit decât puțin peste un an.
Așa le-a amintit mereu britanicilor cine sunt, cine trebuie să fie, care le este standardul, care le sunt valorile, fără a lăsa pe cineva în urmă. Regina a mers în ritmul celui mai lent dintre britanici.
Așa a trecut Dincolo, așa decurg ceremoniile finalului. Așa și-a început Charles al III-lea domnia, printre oamenii strânși în fața palatului pentru a regăsi reperul și ancora societății. Așa a fost primul discurs al regelui Charles al III-lea.
Asta nu înseamnă că monarhia este înțepenită. Nu face ușor schimbări, însă, dacă vom compara începutul și finalul celor 70 de ani de domnie, vedem niște schimbări uluitoare, unele de neimaginat nu doar acum 70, dar și acum 35 de ani, acum 20 de ani.
Cu siguranță domnia lui Charles al III-lea va avea o amprentă proprie, probabil cu progrese mai multe, dar esența va rămâne aceeași.
Treaba, datoria reginei au fost starea poporului, unitatea lui, demnitatea lui. Şi, când a simțit că toate acestea impun schimbări majore, le-a făcut cu același calm, cu aceeași eleganță și înțelepciune, oricât de dificile ar fi fost în plan personal și oricât de dificilă ar fi fost metabolizarea schimbării.
Dar oricât de importante au fost schimbările, Coroana a păstrat ritualurile, unele aparent îngrozitor de demodate, precum călătoria cu caleașca, pentru că din identitatea poporului fac parte tradiția și istoria.
Dacă voiau să renunțe la monarhie, britanicii o puteau face demult, la nivelul lor de democrație. Dar cei mai mulți dintre ei, cel mai adesea o majoritate zdrobitoare, au ales, au dorit să rămână în moharhie, să-și păstreze reperul, simbolul, ancora. Au ales să rămână supușii Majestății Sale.
Simbolistica atât de intensă, stabilitatea Coroanei Britanice, a depășit granițele regatului și chiar ale Commonwealth. Are o dimensiune mondială.
Ca monarhistă convinsă, cred că acest tip de reper, de ancoră, lipsește oricărei republici, ceea ce se vede când e mai greu, inclusiv în cazul României. Instituția stabilă, deasupra pasiunilor politice, mereu la datorie, de unde să audă, atunci când sunt mai tulburați și pierduți: „we will meet again”.