Țipete ale soldaților torturați, celule arhipline, condiții inumane, un regim de intimidare și crimă. Fără comunicare cu lumea exterioară și numărând zilele marcate într-un calendar improvizat pe o cutie de ceai.
Acestea sunt condițiile din Olenivka, renumitul centru de detenție din estul Ucrainei, unde zeci de soldați ucraineni au murit arși de vii, la sfârșitul lunii trecute, în timp ce erau prizonierii ruşilor.
Anna Voroșeva – o femeie de afaceri de 45 de ani – a povestit timpul petrecut în această închisoare. Ea a stat acolo 100 de zile, după ce a fost reținută la mijlocul lunii martie, la un punct de control al separatiştilor, relatează The Guardian.
Încercase să livreze provizii umanitare spre Mariupol, orașul ei natal, pe care armata rusă îl asedia în acea vreme.
Separatiștii au arestat-o și au dus-o la această închisoare, unde a fost reținută până la începutul lunii iulie sub acuzația de „terorism”.
Acum se află în Franța şi nu are nicio îndoială că Rusia a ucis „in mod cinic și deliberat” prizonierii de război.
Luptătorii ucraineni au fost aruncați în aer, pe 29 iulie, într-o explozie devastatoare. Moscova susține că Ucraina i-ar fi ucis cu o rachetă Himars, ghidată cu precizie. Imaginile din satelit și analizele independente, totuși, sugerează că închisoarea a fost afectată de o bombă puternică, detonată din interiorul clădirii.
Rusia spune că 53 de prizonieri au fost uciși și 75 au fost răniți. Ucraina nu a putut confirma acest bilanţ și a cerut o anchetă. Victimele erau membri ai batalionului Azov, care au apărat eroic combinatul Azovstal din Mariupol.
Cu o zi înainte de explozie, ei au fost transferați într-o zonă separată a lagărului, la o anumită distanță de blocul murdar de beton, cu două etaje, în care Voroșeva a împărţit celula cu alte femei prizoniere.
Un videoclip difuzat la televiziunea de stat rusă a arătat cadavrele carbonizate.
"Rusia nu a vrut ca ei să rămână în viață"
„Vorbim despre răul absolut”, acuză femeia.
„Rusia nu a vrut ca ei să rămână în viață. Sunt sigură că unii dintre cei „uciși” în explozie erau deja cadavre. A fost un mod convenabil de a ascunde că au fost torturați până la moarte”, a spus ea.
Femeia povesteşte cum deținuții bărbați erau scoși în mod regulat din celule, bătuți, apoi închiși din nou:
„Le-am auzit strigătele. Puneau muzică tare pentru a acoperi țipetele. Tortura avea loc tot timpul. Anchetatorii glumeau despre asta și îi întrebau pe deținuți: „Ce s-a întâmplat cu fața ta?” Omul răspundea: „Am căzut”, iar ei râdeau.
A fost o demonstrație de putere. Prizonierii au înțeles că li se poate întâmpla orice, că ar putea fi uciși cu ușurință".
Olenivka, cunoscută sub numele de colonia penitenciară nr. 120, e o fostă școală agricolă sovietică, transformată în anii 1980 într-o închisoare și ulterior abandonată. Se află la 20 km sud-vest de Donețk.
Separatiştii au început s-o folosească la începutul acestui an pentru a ţine prizonierii civili.
Acolo au fost reținute în jur de 2.500 de persoane, cifra urcând uneori la 3.500-4.000, estimează Voroșeva.
Totul s-a schimbat când au venit eroii de la Azovstal
Atmosfera s-a schimbat când aproximativ 2.000 de luptători din batalionul Azov au fost aduşi acolo în dimineața zilei de 17 mai. Au fost ridicate steaguri rusești, iar drapele separatiştilor au fost coborâte.
Gardienii se fereau inițial de noii prizonieri. Mai târziu, au vorbit deschis despre cum urmau să-i brutalizeze și să-i umilească, povesteşte femeia.
„Ni se spunea frecvent naziști și teroriști. Una dintre femeile din celula mea era medic. Era însărcinată. Am întrebat dacă pot să-i dau rația mea de mâncare. Mi s-a spus: „Nu, este o ucigașă”. Singura întrebare pe care mi-au pus-o vreodată a fost: Cunoașteți luptători din batalionul Azov?", relatează Voroșeva.
Condițiile de detenţie erau foarte grele. Femeile nu erau torturate, dar au primit mâncare doar 50 g de pâine pentru cină și uneori terci. „Ca pentru porci”, a spus ea.
Nu există apă curentă sau curent electric.
Toaletele s-au revărsat și femeilor nu li s-au dat produse de igienă.
Celulele erau atât de supraaglomerate încât dormeau pe rând, că nu era loc în paturi.
Întrebată dacă gardienii au fost vreodată mai îngăduitori, ea a spus că o persoană anonimă le-a lăsat o dată o sticlă de șampon.
Totul este oribil pentru noi, așa că totul ar trebui să fie oribil pentru tine
Voroșeva crede că personalul lagărului e spălat pe creier de propaganda rusă și îi consideră pe ucraineni drept naziști. Unii erau săteni din zonă: „Ne-au învinovățit pentru faptul că viețile lor au fost îngrozitoare. Era ca un alcoolic care spune că bea vodcă pentru că soția lui nu este bună. Filozofia este: Totul este oribil pentru noi, așa că totul ar trebui să fie oribil pentru tine. Totul este foarte comunist.”
Voroşeva îşi aminteşte că în luna mai a venit o misiune de la Crucea Roșie. Rușii au dus vizitatorii într-o cameră special renovată și nu le-au permis să vorbească singuri cu prizonierii. „A fost un spectacol. Ni s-a cerut să dăm mărimea hainelor noastre și s-a spus că Crucea Roșie va distribui ceva. Nimic nu a ajuns la noi", povesteşte femeia.
Alți deținuți au confirmat spusele ei și că soldații din batalionul Azov au fost tratați mai rău decât civilii.
Dmitri Bodrov, un voluntar de 32 de ani, a declarat pentru Wall Street Journal că gardienii duceau pe oricine bănuiau de comportament neadecvat într-o secție specială, disciplinară a lagărului, pentru bătaie. De acolo oamenii au ieșit șchiopătând și gemând. Unii prizonieri au fost nevoiți să se târască înapoi în celulele lor.
Un alt prizonier, Stanislav Gluşkov, a povestit că un deținut care era bătut în mod regulat a fost găsit mort în izolare. Infirmierii i-au pus un cearșaf peste cap, l-au încărcat într-o dubă mortuară și le-au spus colegilor deținuți că „s-a sinucis”.
Voroșeva a fost eliberată pe 4 iulie. A fost, zice ea, un „miracol”.
„Gardienii au citit numele celor care urmau să fie eliberați. Toată lumea asculta în tăcere. Inima mi-a tresărit când mi-am auzit numele. Mi-am împachetat lucrurile, dar nu am sărbătorit. Au fost cazuri în care oamenii erau pe listă, au ieșit, apoi s-au întors.”