Un băiat de 13 ani a devenit eroul unei povești dramatice petrecute în largul coastei de vest a Australiei, după ce a înotat ore în șir pentru a cere ajutor, în timp ce mama și frații lui erau purtați de valuri tot mai departe de țărm.
Austin Appelbee spune însă că nu s-a simțit nicio clipă un erou. „Nu m-am gândit că sunt un erou – am făcut doar ce am făcut”, a declarat el, pentru BBC.
Totul a început ca o zi obișnuită de plajă. Joanne Appelbee, 47 de ani, se afla la plajă cu cei trei copii ai ei – Austin, Beau, de 12 ani, și Grace, de opt ani. Foloseau două paddleboard-uri și un caiac în apa puțin adâncă, în apropiere de plaja Quindalup, din Australia de Vest.
„Ne distram puțin, iar copiii au mers un pic prea departe”, a povestit ea. „Vântul s-a înteţit și de acolo a pornit totul. Am pierdut vâslele și am început să fim duși tot mai departe… totul a mers foarte, foarte prost, foarte repede.”
Realizând că sunt purtați în larg și că situația se agravează, Joanne a luat o decizie dificilă.
Nu îi putea lăsa singuri pe cei doi copii mai mici, așa că l-a trimis pe Austin spre țărm, să caute ajutor.
„L-am trimis înapoi să încerce să găsească ajutor, pentru că nu părea că suntem atât de departe de linia țărmului”, a relatat ea.
Austin a plecat cu caiacul, fără ca nimeni să știe că acesta era grav avariat și lua deja apă. „A început să se răstoarne, apoi am pierdut o vâslă și am știut că sunt în pericol”, a povestit băiatul. „Am început să vâslesc cu brațul.”
Pentru o vreme, a reușit să țină caiacul sub control, dar în cele din urmă n-a mai mers. Agățat de caiacul răsturnat, Austin spune că a avut impresia că „a văzut ceva în apă”, moment în care și-a dat seama că trebuie să ia o decizie rapidă. „Devenea periculos – eram afară de câteva ore deja.”
La un moment dat, i-a pierdut complet din vedere pe mama și pe frații săi, care la rândul lor nu îl mai vedeau.
În timp ce ei erau purtați tot mai departe de țărm, valurile deveneau din ce în ce mai mari, iar lumina începea să dispară. Toți purtau veste de salvare, dar nu aveau nici apă, nici mâncare.
„Am presupus că Austin ajunsese mult mai repede decât ajunsese de fapt”, a spus Joanne. „Pe măsură ce ziua avansa, nu vedeam nicio ambarcațiune, nimic care să vină să ne salveze. Dacă el nu a reușit, ce am făcut, am luat decizia greșită. Va mai veni cineva să-mi salveze ceilalți doi copii?”
Între timp, Austin a abandonat caiacul și a început să înoate ultimii aproximativ 4 kilometri până la țărm.
La un moment dat, a renunțat și la vesta de salvare, pentru că simțea că nu îl ajută. Următoarele două ore au fost, după cum spune el, un amestec de frică, rugăciuni și „gânduri pozitive”.
„Mă gândeam la mama, la Beau și la Grace. Mă gândeam și la prietenii mei și la prietena mea – am un grup foarte bun de prieteni”, a spus el. „Eram foarte speriat.”
Când a simțit pământul sub picioare, mai că nu i-a venit să creadă. „Când am atins fundul, m-am gândit: chiar sunt pe uscat, este un vis?” Apoi, și-a dat seama că familia lui ar putea fi încă în viață și că trebuie să facă tot posibilul să-i salveze.
Era în jurul orei 18:00, când a ajuns la geanta mamei sale, lăsată pe plajă, și a sunat după ajutor.
Apelul a declanșat o operațiune amplă de căutare, potrivit poliției. Epuizat, Austin a leșinat după ce a închis telefonul și a fost dus la spital. A reușit să-și sune tatăl, plângând, fără să știe încă dacă mama și frații lui sunt în viață.
La spital a şi primit vestea că au fost găsiți. „Toată lumea – medicii și polițiștii – săreau în sus de bucurie”, a spus el. „A fost un moment pe care nu îl voi uita niciodată.”
În larg, Joanne se lupta să-și țină copiii aproape. Era frig, se întunecase, iar ea se temea că Austin nu supraviețuise.
Chiar și când a zărit barca de salvare, nu a putut să se liniștească: copiii căzuseră în apă, iar ea încerca disperată să ajungă la ei. „A fost un coșmar absolut”, a spus ea.
În cele din urmă, toți au fost aduși la țărm și transportați la spital cu răni minore. Același paramedic care l-a preluat pe Austin a fost cel care i-a confirmat, în cele din urmă, că și restul familiei a supraviețuit.
La mai puțin de cinci zile de la incident, Austin a revenit chiar și la școală, deși merge în cârje, din cauza durerilor puternice de la picioare. Încă încearcă să proceseze ce s-a întâmplat și insistă că nu este un erou, chiar dacă mulți îl văd așa. El descrie întreaga experiență drept „o luptă dură”.
Laudele lui se îndreaptă însă către „echipajul minunat de pe ambulanță” și către „răspunsul foarte rapid” al serviciilor de urgență.
Alții nu sunt la fel de modești în aprecieri. Comandantul grupului Naturaliste Volunteer Marine Rescue, Paul Bresland, a descris efortul adolescentului drept „supraomenesc”.
La rândul său, inspectorul James Bradley a spus că acțiunile lui Austin „nu pot fi lăudate îndeajuns – determinarea și curajul lui au salvat, în cele din urmă, viețile mamei și fraților săi”.
B.B.