Se va pune o mare cruce peste toată activitatea de urmărire penală și judecată din ultimii 8-10 ani, odată cu decizia ÎCCJ de marți în privința prescripției.
De suferit vor avea însă și justițiabilii din procesele civile, pentru că instanțele se vor sufoca, afirmă avocatul Elenina Nicuț, singura care a reușit să învingă CCR în instanță.
Într-un interviu acordat spotmedia.ro, Elenina Nicuț a clarificat o serie de aspecte controversate ale momentului. Iată principalele declarații:
- Autoritatea este, pe românește, nesimțită față de solicitantul informațiilor de interes public. Ne judecăm 3- 5 ani și pe urmă ne chinuim să punem în executare respectiva hotărâre.
- Costul total al încălcării Legii 544 poate ajunge la 10.000 de euro. Ce reprezintă 10.000, când contractele sunt de sute de mii de euro?
- Ne închipuim că un funcționar refuză sau tergiversează fără știrea conducătorului unității?
- Nu aș susține modificarea legii 544, având în vedere apetitul politic pentru opacizare.
- Pe Facebook, e un mic-mare dezastru. Nu există dreptul de a înjura și a instiga la ură.
- "Banda de inamici ai României” de pe site-ul RomâniaTV este o incitare la ură sub incidența art. 369 CP.
- Problema plagiatelor a depășit cadrul academic și a intrat destul de mult în sfera politică, ceea ce i-a diluat substanța.
- CCR a decis că retragerea titlului de doctor nu mai poate fi făcută pe cale administrativă, lucrurile sunt cam încheiate.
- Instanța nu poate să constate că o lucrare e plagiată sau nu îndeplinește standardele de calitate.
- Judecătorul de scaun trebuie să rămână liber în aprecierea deciziilor CCR, ÎCCJ, CJUE. El poate stabili în fiecare dosar ce e “mai corect” pentru a pronunța o hotărâre legală.
Ați făcut istorie în lupta pentru transparență conform Legii 544 cu o serie de procese remarcabile, dintre care le-aș aminti pe cel cu CCR și cel cu PSD. Suntem într-o evoluție sau o involuție a transparenței instituționale?
Aș spune involuție, având în vedere comportamentul concret al entităților obligate să asigure transparența. Legea 544, în sine, este suficient de bună, problema este aplicarea, mai ales reaua credință a respectivelor entități.
Autoritatea este, pe românește, nesimțită față de solicitantul informațiilor. Mai întâi îl plimbă: nu ați trimis pe adresa corectă, nu ne ajung 10 zile, mai stați 30, chiar pentru informații la care se poate răspunde “de pe scaun”, GDPR etc.
Ne judecăm 3- 5 ani și pe urmă ne chinuim să punem în executare respectiva hotărâre. Deci în total aproape dublu. Ce relevanță mai are atunci informația respectivă?
Am ajuns ca excepțiile prevăzute de lege să devină regulă.
După ani de zile, da, informația nu mai e de actualitate, dar există sancțiuni pentru lipsa de transparență?
Dacă autoritatea nu vrea cu niciun chip să se supună hotărârii, costul total este în jur de 10.000 de euro.
Calculat cum?
Procedura de punere în executare a hotărârilor judecătorești prevede în principal amenzi judiciare pe zi de întârziere (20% din salariul minim brut pe economie), limitate cumva la 3 luni. Atât iese.
Să luăm cazul cheltuielilor făcute de partide prin diferite contracte, presă și așa mai departe. Ce reprezintă 10.000 când contractele sunt de sute mii de euro?
Iar cei 10.000 de euro pot fi prevăzuți foarte frumos cu titlul de “provizion” în contract.
Asta înseamnă că pe partea de sancțiuni Legea 544 nu este chiar atât de eficientă?
Da, din punct de vedere al sancțiunilor, legea este imperfectă.
Petentul nemulțumit de răspuns face reclamație administrativă și așteaptă de la conducătorul unității o eventuală sancționare a funcționarului care refuză furnizarea informațiilor de interes public.
O glumă! Ne închipuim că acel funcționar refuză sau tergiversează fără știrea conducătorului unității?
Chiar și așa, eu nu aș susține modificarea legii 544, având în vedere apetitul politic pentru opacizare. Există inițiative legislative de modificare a L 544, intențiile inițiale nu sunt rele, dar forma finală ar putea să ne ducă într-o situație mult mai grea decât avem avem în prezent.
Fratele transparenței este dreptul la liberă exprimare, care în România este ori subdimensionat, ori este supradimensionat. Care ar trebui să fie, totuși, limitele lui? Și nu mă refer aici doar la presă, ci și la rețele sociale.
Nu este un drept absolut, iar limitele sunt foarte simple. Libertatea de exprimare se exercită până în momentul în care un alt drept este afectat, cel mai frecvent dreptul la viață privată și la imagine.
Ceea ce primează în materia libertății de exprimare este buna credință a autorului afirmațiilor. Există și subcategorii.
De exemplu, o afirmație factuală fără niciun fel de bază reală poate fi apreciată ca fiind făcută cu bună credință? Când fac niște afirmații absolut aiuristice, buna credință nu are cum să mă mai apere.
În ceea ce privește opiniile, aprecierea lor este cu mult mai generoasă, sunt mult mai bine apărate de art. 10 din CEDO. Dar nici în privința lor nu pot face chiar orice sub aspectul limbajului, al legăturilor, al speculațiilor.
Repet, nu ne referim doar la presă, ci și la ceea ce vedem, de exemplu, în comentariile de pe Facebook, spațiu public în cazul postărilor cu audiență generală?
Pe Facebook, e un mic-mare dezastru ce se întâmplă prin comentarii și postări. Citesc comentariile și în niciun caz nu văd discuții în regulă pe unele subiecte.
Putem avea discuții încinse, pe unele subiecte calmul e foarte dificil, dar asta nu justifică injurii, jigniri, incitare la ură, discriminare.
Avem acel controversat art 369 care introduce opinia politică în zona apărată de incitarea la ură și discriminare. S-a spus la adoptare că va afecta dreptul la opinie.
Din punctul meu de vedere, prevederea era chiar necesară pe fondul actual. Nu mi se pare că limitează dreptul la liberă exprimare pentru nu există dreptul de a înjura și a instiga la ură. Este exact discuția despre buna credință.
Nu știu dacă poate să existe bună credință în momentul în care eu incit pe cineva să facă ceva rău împotriva celui care are altă opinie. Pot îndemna la o dezbatere pe subiectul respectiv, dar nu la ură.
Aceasta este “banda de inamici ai României” scria recent site-ul RomâniaTV cu pozele “acuzaților” pentru opinia acestora că poate nu merităm să intrăm în Schengen.
A fost chiar un serial pe tema aceasta. Din punctul meu de vedere, este o incitare la ură, nu o exercitare a libertății de exprimare în limite cel puțin rezonabile.
Nu trebuie să fim toți de acord cu orice, dezacordul ține de esența democrației, după cum spunea și Ion Rațiu.
Dar în momentul în care, în loc să dezbat ideile, eu pun în articolele respective pozele autorilor acelor idei, deja am un target care nu mai privește libertatea de exprimare, ci anumite persoane, iar efectele nu au cum să fie benefice.
Deci acele texte de înfierare cad sub incidența art 369 CP: scuipați aici, înjurați aici, urâți aici pentru opinia exprimată?
Exact, cu eticheta “banda de inamici ai României”. Am mai citit despre astfel de etichete atribuite în alte vremuri ale istoriei și știu că nu se petreceau deloc într-o democrație.
Un subiect despre care este intens exercitat dreptul la libera exprimare îl reprezintă plagiatele la nivel înalt. Juridic care este sursa blocajului?
Miezul problemei este decizia CCR care a desființat practic articolul care permitea retragerea titlului de de doctor.
Cred că s-a ajuns în această situație și pentru că problema plagiatelor a depășit cadrul academic și a intrat destul de mult în sfera politică, ceea ce i-a diluat, dacă nu chiar furat, substanța.
Cumva problema nu se mai pune tehnic, în termeni de standarde, de calitate, ci în termeni de luptă politică.
Adică?
Când s-au înmulțit cazurile de sesizări, a urmat o avalanșă de acțiuni în instanță și, inevitabil, s-a ajuns la sesizarea CCR.
Curtea Constituțională a decis că retragerea titlului de doctor nu mai poate fi făcută pe cale administrativă, după ce ordinul de acordare a titlului a intrat în circuitul civil și a produs efectele.
Dar mai poate fi retras pe calea unei acțiuni în instanță?
CCR spune foarte clar că instanța nu are voie să intre decât pe legalitate, nu pe conținut. Deci instanța nu poate să constate că o lucrare e plagiată sau nu îndeplinește standardele de calitate.
Să o luam concret, cu nume fictive, ca să nu politizăm și noi. Ion Popescu are titlul de doctor, să zicem că a și încasat sporuri pentru asta, comisia de etică a universității sau CNATCDU constată că lucrarea e un plagiat. Totuși, lui Ion Popescu nu îi mai poate fi retras titlul de doctor?
CCR spune că nu.
Și dacă cel pe care l-a copiat Ion Popescu face plângere penală împotriva acestuia?
Este o altă poveste, da, pentru cazurile în care nu intervine prescripția. Dar, din punct de vedere administrativ, părerea mea este că lucrurile sunt cam încheiate.
Pe de altă parte, ÎCCJ a respins sesizări împotriva soluțiilor de clasare pentru plagiat, deoarece au fost sesizate nu de păgubit, ci de alte persoane care nu aveau un interes personal cu privire la această problemă.
Într-adevăr, până acum nicio victimă a unui plagiat nu a depus plângere penală împotriva celui care i-a furat munca. Aveți o explicație pentru asta?
Nu am nicio explicație, în condițiile în care eu țin la proprietatea intelectuală inclusiv pentru o postare pe Facebook.
Nu doresc să fac speculații, dar nu pot să nu mă gândesc la calitatea surselor primare. Cine știe, poate la o analiză mai atentă să se descopere că și sursele primare, deci persoanele păgubite, să fi comis păcate cel puțin similare.
Adică cel furat să fie și el hoț?
Da. Nu înțeleg altfel cum cineva care a și-a pus mintea într-un text să lase să fie furat. Atâta generozitate intelectuală mai rar!
Rămâne calea renunțării la titlul de doctor.
Da, ea este în continuare în legislație, dar implică un mare paradox. De ce o persoană care a muncit ar renunța la titlu?
La momentul introducerii în legea educației în 2014 nu s-a justificat în niciun fel această posibilitate din punctul de vedere al fundamentării soluției legislative.
Ca să scape de scandalul public.
Nu știu dacă o asemenea justificare este conformă cu normele, inclusiv cele juridice. Poate fi indirect interpretată ca o recunoaștere implicită a fraudei sau măcar a neconformității tezei respective.
Ați pronunțat cuvântul prescripție. Urmează o decizie a ÎCCJ în aplicarea unei decizii CCR, care - inclusiv Laurei Codruța Kovesi - ar putea îngropa un număr impresionat de dosare penale. La ce vă așteptați?
Marți, ÎCCJ va lămuri această problemă și probabil se va considera că normele care reglementează întreruperea prescripție țin de dreptul material. Prin urmare, legea penală mai favorabilă va avea efectul încetării proceselor penale.
Se va pune o mare cruce peste toată activitatea de urmărire penală și judecată din ultimii 8-10 ani.
În civil vor fi efecte, pentru că un proces penal are în general și o latură civilă, privind prejudicii/despăgubiri?
În caz de încetare a procesului penal pe motiv de prescripție, instanța penală ar trebui să soluționeze acțiunea civilă.
Pentru dosarele care sunt încă în stadiu de urmărire penală, clasările se vor transforma în acțiuni civile pe care părțile vătămate trebuie să le promoveze la instanțele civile, care oricum merg la o turație foarte greoaie.
Vor veni dosare foarte complexe, de exemplu, cele de evaziune fiscală, care presupun o groază de expertize contabile, obiecțiuni etc.
Justițiabilul va intra pe rolul unei instanțe deja sufocată.
Poate să apară conflictul între deciziile CCR-ÎCCJ și decizia CJUE care permite judecătorului să nu țină cont de ele dacă sunt prejudiciate interesele financiare ale UE?
Bineînțeles că se poate, în materia fondurilor europene și TVA-ului. Și, da, Tratatul și CJUE ar trebui să aibă prioritate.
Considerați, să înțeleg, binevenită controversata eliminare a abaterii disciplinare care constă în nerespectarea deciziilor CCR?
Pentru a stabili o abatere disciplinară și, mai ales, a sancționa pe cineva, trebuie stabilit foarte clar care este conduita legală a cărei încălcare trebuie sancționată.
În ceea ce privește deciziile CCR și ÎCCJ, fondul e neclar. Au existat multe cazuri în care ele s-au contrazis, deci nici instituțiile interne nu s-au înțeles între ele cu privire la aceleași norme.
Înainte de a stabili abateri disciplinare și sancțiuni, trebuie rezolvată această ierarhizare pe cale legală, constituțională. Pe înțelesul tuturor, care decizie este “mai obligatorie”?
Nu cred că pot fi favorizate doar instituțiile interne, cât timp statul român și-a asumat obligații prin tratate.
Judecătorul de scaun trebuie să rămână liber în aprecierea respectivelor decizii. El poate stabili în fiecare dosar ce e “mai corect” pentru a pronunța o hotărâre legală.