Peste o mie de morți, 2.900 de răniți, sute de ostatici și prizonieri. Fiecare supraviețuitor este povestea unui miracol. De prezență sufletească și curaj.
Miracole nenumărate, acte de curaj nenumărate și sacrificii din partea soldaților și cetățenilor, iar fiecare dintre ele reprezintă o reamintire a imprudenței criminale a celor responsabili de serviciile de securitate care, de ani de zile, s-au convins – și noi alături de ei – că nu există în regiune nimeni mai puternic și mai sofisticat decât noi, nici mai perspicace în ceea ce privește doctrina de război.
Mă uit la chipurile oamenilor. Şoc. Uimire. Inima puternic lovită. Ne gândim la nesfârșit unul la celălalt: un coșmar, un coșmar ca niciunul altul. De nespus. Cuvintele sunt incapabile să exprime.
Cu un sentiment profund de trădare. Trădarea guvernului față de cetățenii săi. Trădarea a tot ceea ce este prețios pentru noi, cetățenii, cetățeni ai unui anumit stat. Trădarea semnificației sale speciale și exigente. Trădarea celui mai de preț bun – căminul național al poporului evreu – încredințat în grija liderilor noștri. Pe care trebuiau să-l protejeze cu evlavie sacră, nimic mai puțin de atât.
În schimb, ce am constatat? Ce ne-am obișnuit să vedem, ca și cum acesta ar fi mersul obișnuit al lumii, fără altă opțiune? Am văzut abandonarea acestui stat în beneficiul unor interese mărunte, al unei politici cinice, înguste, delirante.
Ceea ce se întâmplă acum reflectă prețul pe care îl plătește Israelul pentru că s-a lăsat sedus, ani de zile, de o conducere coruptă, care l-a dus pe o pantă periculoasă, care a dezmembrat instituțiile legii și justiției, sistemele militare și educaționale, care era dispusă să-i pună existența în pericol pentru a-l împiedica pe prim-ministru să ajungă în închisoare.
Trebuie să reflectăm la ceea ce am contribuit de ani de zile. Să ne gândim la cantitatea de energie, de gândire și de bani pe care am irosit-o urmărind spectacolul familiei Netanyahu, cu toată dramaturgia lui care seamănă cu cea a lui Ceaușescu. Cu jocul grotesc pe care această familie îl juca în fața ochilor noștri uluiți.
În ultimele nouă luni, după cum știm, milioane de israelieni au manifestat în fiecare săptămână împotriva guvernului și a liderului acestuia.
Un fapt de o importanță incomparabilă, care a avut ca scop readucerea Israelului la sine, la ideea grandioasă și sublimă a idealului său inițial: să întemeieze un stat, cămin național al poporului evreu. Și nu doar un cămin: milioane de israelieni au vrut să creeze un stat liberal, democratic, iubitor de pace, pluralist, respectând convingerile fiecărui individ.
În loc să asculte ce sugera mișcarea de protest, Netanyahu a preferat să descalifice protestul, să-l acuze de trădare, să incite la ură împotriva lui, să aprindă ura între tabere.
Dar, de-a lungul timpului, cu fiecare ocazie, a proclamat cât de puternic este Israelul, hotărât și mai presus de toate: pregătit să alunge orice amenințare.
Du-te să spui asta, astăzi, părinților înnebuniți de durere și bebelușului aruncat pe marginea drumului. Spune asta ostaticilor, celor care îi împart ca pe bunuri umane între diferitele facțiuni. Spune asta alegătorilor tăi. Spune asta celor optzeci de breșe din cea mai avansată barieră din lume.
Dar ne este interzis să facem greșeli și să semănăm confuzie: în ciuda întregii mânii împotriva lui Netanyahu, a prietenilor săi și a comportamentului său, oroarea acelor zile nu a comis-o Israel. Hamas este autorul.
Desigur, ocupația constituie o crimă, dar să legi sute de civili, copii și părinți, bătrâni și bolnavi, și să treci de la unul la altul pentru a-i împușca cu sânge rece, este o crimă mai îngrozitoare. Chiar și în ierarhia răului există un fel de „gradație”. Există grade de gravitate a răului pe care bunul simț și sentimentul natural le pot distinge.
Și când ne uităm la câmpul de masacru de la festivalul Nova, când vedem teroriștii Hamas care se grăbesc cu motocicletele lor să urmărească tinerii, dintre care unii continuă să danseze, inconștienți de ceea ce se întâmplă, când vedem cum îi doboară, îi urmăresc ca într-un joc și îi execută cu urlete de bucurie...
Nu știu dacă să le spun „fiare sălbatice”, dar, fără îndoială, și-au pierdut chipul de om.
În aceste zile și nopți suntem ca somnambulii. Încercând să nu ne lăsăm tentați să ne uităm la înregistrările oribile, să nu ascultăm zvonuri. Simțind infuzia de frică a celor care, pentru prima dată în cincizeci de ani - de la Războiul Yom Kippur -, devin conștienți de panica celor pentru care o posibilă înfrângere este semnul unui prim stigmat.
Ce vom fi când ne vom ridica din cenușă și ne vom întoarce la viața noastră și vom înțelege în carnea noastră tristețea frazei sobre a poetului Haïm Gouri după Războiul de Independență: „Cât de numeroși sunt cei care nu mai sunt printre noi”.
Ce vom fi, ce ființe umane după aceste zile, după ce vom vedea ce am văzut? Din ce punct ne putem relua viața, după această catastrofă și pierderea atâtor lucruri în care am crezut, în care aveam încredere?
Un pariu: Israelul după război va fi mult mai de dreapta, mai agresiv și, de asemenea, rasist. Războiul care ne-a fost impus grevează în conștiința lui cele mai extremiste și odioase stereotipuri și prejudecăți care dictează - și vor dicta și adânci - caracteristicile identității israeliene. Identitate care va cuprinde acum atât trauma din octombrie 2023, cât și conținutul politicii și guvernarea Israelului. Polarizare, destrămarea internă.
A fost, pe 7 octombrie 2023, pierdută pentru totdeauna, sau înghețată pentru câțiva ani, o șansă minimă de dialog autentic, de orice acceptare a existenței unui alt popor? Și ce spun acum campionii acestei idei delirante a unui „stat binațional”?
Acum, aceste două popoare, Israelul și palestinienii, două popoare pe care războiul nesfârșit le-a pervertit, sunt incapabile să fie măcar veri unul cu celălalt, iar cineva crede că ar putea fi totuși frați siamezi? Va dura mulți ani, ani fără războaie, până va fi posibil să ne gândim la acceptare și recuperare.
Între timp, ne putem doar imagina amploarea fricilor și urilor revărsate pe terenul realității. Sper, mă rog, că vor exista palestinieni în Cisiordania care, în ciuda urii lor față de ocuparea Israelului, să se distanțeze, prin acțiuni sau prin condamnare, de ceea ce au comis membrii poporului lor.
Eu, ca israelian, nu am dreptul să le predic moralitatea și să le dictez comportamentul. Dar, ca om, ca om, am tot dreptul - și datoria - să le cer o atitudine umană și etică.
În urmă cu două săptămâni, președintele Statelor Unite, prim-ministrul Israelului și conducătorul Arabiei Saudite au vorbit cu entuziasm despre un acord de pace între Israel și Arabia Saudită. Un astfel de acord trebuia să consolideze acordurile de normalizare dintre Israel, Maroc și Emirate.
Palestinienii au foarte puțin loc în aceste acorduri. Netanyahu, arogant și debordant de încredere în sine, a reușit - după spusele sale - să separe problema palestiniană de relațiile Israelului cu țările arabe.
Acest acord este, de asemenea, legat de ceea ce s-a întâmplat în „Sâmbăta Neagră”, între Gaza și Israel. Pacea pe care a vrut să o creeze este o pace a celor înstăriți. O încercare de a trece de miezul conflictului. Ultimele zile oferă dovada că este imposibil să începem să vindecăm tragedia din Orientul Mijlociu fără a propune o soluție care să ușureze povara palestinienilor.
Suntem capabili să ne distanțăm de formulele de rutină și să înțelegem că ceea ce s-a întâmplat aici este prea mult și prea îngrozitor, pentru a ne referi la asta în termeni de paradigme goale? Chiar și conduita și crimele Israelului în Teritoriile Ocupate, timp de cincizeci și șase de ani, nu pot justifica sau diminua ceea ce se dezvăluie în fața ochilor noștri.
Vorbesc despre ura abisală a Israelului, despre certitudinea dureroasă pe care o avem noi, israelienii, că trăim aici cu vigilență supremă și mobilizare permanentă pentru război.
Dintr-un efort necontenit de a fi, în același timp, atât „Atena” cât și „Sparta” și dintr-o îndoială existențială cu privire la posibilitatea ca într-o zi, poate, să ducem o existență normală, liberă, lipsită de amenințări și temeri. O viață stabilă și protejată. O viață care ar putea avea un nume: acasă.