Recenta decizie a magistraților în cazul inginerului Ursu a consternat opinia publică și a readus în discuție modul în care statul român s-a raportat la crimele și abuzurile comise în timpul regimului comunist.
Motivarea magistraților în acest caz este cu atât mai scandaloasă cu cât ea promovează un tip de discurs, care nu numai că nu recunoaște caracterul represiv al comunismului, ci și induce ideea că regimul ar fi suferit o metamorfoză după 1965, devenind mai puțin totalitar. Iar acest lucru nu face decât să altereze, în mod fraudulos, narațiunea despre crimele și abuzurile regimului comunist în general.
La 25 de ani de la căderea comunismului, doi foști comandanți de penitenciare erau condamnați pentru crime împotriva umanității
După 1989, victimele regimului comunist au făcut numeroase apeluri pentru dreptate, însă eforturile de a-i aduce în fața justiției pe responsabilii fostului regim s-au lovit de numeroase obstacole atât juridice, dar mai ales politice. Nu de puține ori, victimele s-au aflat în situația de a pune la îndoială capacitatea statului român de a rezolva acest capitol sângeros al istoriei naționale.
Prins între complicitate și uitare, statul român a avut câteva tentative sporadice de a le face dreptate victimelor. Deși au fost mai multe cicluri de procese în anii de după căderea comunismului, cele mai multe având ca obiect momentul 1989, precum și multe alte sesizări depuse odată cu înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), acestea au arătat că nu a existat o politică publică sustenabilă a statului român cu privire la trecut. Acesta este și motivul pentru care și astăzi vorbim doar de câteva condamnări ale unor responsabili comuniști.
În 2016, justiția din România consemna primele condamnări cu privire la crimele și abuzurile săvârșite în perioada de maximă represiune a regimului comunist, 1948-1964. Doi foști comandanți de penitenciare, Alexandru Vișinescu și Ioan Ficior, au fost condamnați la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității.
Cele două cazuri au stabilit un precedent important pentru demersul de pedepsire a celor vinovați de grave încălcări ale drepturilor omului în perioada regimului comunist. Ele au rămas un etalon pentru justiția penală din România postcomunistă, dar în anii care au urmat acestor procese, demersurile din justiție au intrat din nou într-un con de umbră.
După mai bine de 20 de ani de așteptare, Securitatea a fost achitată de instanță
Cazul inginerului Gheorghe Ursu a fost unul dintre cele mai amânate dosare ale justiției penale de tranziție de după 1989. Acesta a devenit cunoscut prin prisma cruzimii de care a dat dovadă Securitatea în anchetarea sa, într-o perioadă în care regimul ceaușist încerca să ofere aparența unei distanțări față de politica represivă din perioada lui Gheorghiu Dej.
Încălcările drepturilor omului au continuat, fără îndoială, și în perioada 1965-1989, la același nivel de intensitate, regimul apelând la un areal de măsuri coercitive menite să înlăture orice fel de opoziție la adresa conducătorului. Sunt numeroase cercetări și studii în domeniu care vorbesc despre caracterul opresiv al regimului comunist. Prin urmare, motivarea instanței pentru respingerea acestui caz nu respectă adevărul istoric.
În 2003, instanța militară îl condamna pe colonelul Tudor Stănică la 10 ani de închisoare pentru instigare la omor în cazul disidentului Gheorghe Ursu. Însă, timp de 20 de ani, fostul colonel a reușit să obțină amânarea executării pedepsei, invocând grave probleme de sănătate. Astfel, acesta se ascunde de justiție și astăzi, în contextul în care decizia prin care a rămas în libertate nu a fost contestată niciodată.
În cazul celorlalți doi ofițeri de Securitate, Marian Pârvulescu și Vasile Godiș, care l-au torturat pe inginerul Ursu, justiția a respins sistematic plângerile penale înaintate de rudele victimei împotriva acestora.
Motivele invocate de-a lungul timpului au fost fie că infracțiunea nu există, fie că fapta s-ar fi prescris, deși dovezile prezentate la dosar demonstrau faptele acestora. Redeschiderea cazului, în 2014, le-a oferit o urmă de speranță apropiaților lui Gheorghe Ursu, însă aceasta a fost spulberată odată cu decizia magistraților de săptămâna trecută, care ne arată că este necesară, mai întâi de toate, o educație solidă cu privire la trecut.
Statul român are datoria morală, dar și instituțională, de a-și confrunta propriul trecut, tardivitatea neputând interveni în chestiuni ce țin de evoluția drepturilor omului într-o societate democratică. Crimele comunismului nu se pot prescrie și nici nu pot fi tratate ca fapte ordinare de către sistemul judiciar.
Prin urmare, dezbaterea despre cazul Ursu sau despre alte victime ale regimului comunist nu trebuie nicidecum abandonată, pentru că ea este o necesitate pentru un stat de drept consolidat. Dincolo de decizia instanței, care este una profund nedreaptă, motivarea magistraților ne arată că avem responsabilitatea unei educații corecte cu privire la trecut.