Execută-i și nu lăsa urme: când cancel culture e la modă, crima e în altă parte

Execută-i și nu lăsa urme: când cancel culture e la modă, crima e în altă parte

A fost ucisă așa cum se aștepta să fie ucisă, înainte de a-și scrie celelalte cărți și înainte de a nu permite să dispară mărturiile care vor zice lumii că războiul declanșat de Rusia în Ucraina a vrut din prima clipă să le ardă.

Lumea a pus-o apoi în titluri dramatice, marea scriitoare care a murit, dar de fapt și de drept nimeni nu a vrut să o salveze, așa cum au vrut să salveze un scriitor rus convertit la libertate.

În vreme ce Europa se gândea care scriitor rus merită salvat și care artist moscovit poate fi recuperat de vreo scenă a lumii, scriitorii, jurnaliștii și artiștii ucraineni mureau într-un război care pare a dovedi că numai operele rusești nu au voie să ardă, cele ucrainene sunt însă sortite genocidului cultural.

Dar o dezbatere despre cancel culture prinde, are vad bun, oricine are ceva de spus și oricine poate pretinde că știe să vadă nuanțele de rău și bine; o dezbatere însă despre cultura execuției, exact ce face Rusia în Ucraina și nu numai de un an și jumătate, de când războiul nu a mai putut fi invizibil Vestului, iar Putin un autocrat tolerabil, nu atrage atât de mult vocația eroică a occidentalilor: apoi, să deosebești binele de rău cere o aventură de conștiință mult mai serioasă decât (de)gradările din bine și rău.

Victoria Amelina/PEN Ucraina

Victoria Amelina a dat pentru o zi titluri de presă, care au resuscitat atenția pentru un război intrat în banalitatea răului, atunci când bombele nu cad peste casa, familia, strada ta.

ADVERTISING

Era la restaurant când a căzut bomba și rănile ei au fost incompatibile cu viața. Era tânără, o scriitoare talentată în sensul real pe care îl dă talentul atunci când te pune în fața răului: ce faci, ca scriitor, poți pretinde că tu scrii și că opera reală e nepătată de istorie sau una dintre măsuri e dată de felul în care conștiința îți ridică talentul până la nivelul datoriei față de memorie?

E o întrebare care a fost deseori pusă – e Peter Handke un scriitor talentat, potrivit pentru Nobel, sau talentul lui nu poate fi separat de prietenia cu un criminal de talia lui Putin, Slobodan Miloșevici?

Dacă era acolo, în fața crimelor, trebuia să denunțe criminalul sau să-l admire în afara crimelor? Sunt momente când întrebarea asta are un simplu iz cultural și nu angajează conștiința nimănui. Dar mai sunt şi momentele în care retragerea din fața istoriei mari e abdicare de la umanitate: în Rusia de azi, în afara Ludmilei Ulițkaia, care s-a ridicat din primul moment și a denunțat malignitatea lui Putin, niciun scriitor nu a avut aceeași imposibilitate de a abdica.

Unii au condamnat războiul, fără a-l numi. Alții s-au retras și probabil peste câțiva ani vor lansa o carte scrisă așa, în răspăr cu istoria, dar vădind talent. Evgheni Vodolazkin, de pildă, scriitor folosit îndelung de regimul putinist în campaniile de soft power duse în Occident.

„După ce a dansat pentru elita ucigașă a Rusiei ani în șir, balerina rusă Olga Smirnova a condamnat dintr-o dată războiul și a părăsit Rusia, să danseze pentru Baletul Național al Olandei, în schimb.

Spre deosebire de ea, starul baletului ucrainen, Artem Datsishin, a murit când Rusia a bombardat Kievul. Nu-l veți mai vedea pe vreo scenă.

După ce a făcut parte din mașinăria de produs fake news a Rusiei, ani de zile, propagandista rusă Marina Ovsiannikova a apărut brusc pe ecrane cu un poster pe scrie „Nu războiului” și a câștigat milioane de susținători.

Jurnalista ucraineană Oleksandra Kuvșinova a murit când o bombă rusească i-a lovit mașina, într-o suburbie a Kievului, unde își risca viața, pentru a spune lumii adevărul. Nu o veți mai vedea pe Oleksanda pe niciun ecran”, scria Victoria Amelina, într-un text publicat pe pagina organizației internaționale PEN.

Astăzi, nu o vom mai citi pe Victoria Amelina în cartea de mărturie a atrocităților rusești în Ucraina, pentru că adevărul era pentru ea mai important decât dezbaterea la modă dacă trebuie sau nu să-i ocolim pe scriitorii ruși.

Cât dezbatem cancel culture, scria Victora Amelina, execute culture este pusă în scenă în Ucraina și aici mor deopotrivă scriitorii și manuscrisele lor.

„După ce au scris cărți impregnate de sentimentul imperialist care a străbătut istoria Rusiei și a inspirat crimele în masă contra ucrainenilor, autorii ruși ar vrea acum să fie văzuți ca aparținând „altei Rusii” și să căștige sprijinul lumii. Dar sunt autori ca Boris Akunin, gata să oprească răspândirea viziunii ruso-centriste a istoriei Europei de Est și să admită că Crimeea aparține indiscutabil Ucrainei și poporului tătar nativ din Crimeea?

Prin contrast, regizorul și fostul prizonier politic Oleg Sentsov, el însuși din Crimeea, și scriitorii Artem Cheh si Artem Chapeye, își riscă acum viețile, servind în Armata Ucrainei. Poetul Serhîi Jadan a rămas în Harkovul asediat, pentru a-i sprijini pe oameni.  (...) Ei au fost martorii a ceva ce nu se poate încă descrie și chiar aminti cu claritate; ei sunt încă dezorientați de scenele apocaliptice pline cu trupurile moarte ale vecinilor”, scria Victoria Amelina, cu câteva luni înainte de a fi ucisă.

De ce a vorbi despre cancel culture în raport cu cultură rusă e o formă de orbire

Am întrebat-o pe scriitoarea ucraineană Oksana Zabușko dacă e momentul că reevaluăm întreaga literatură rusă. O întrebare care, am înțeles imediat, a iritat-o: în acel moment, în octombrie 2022, Oksana Zabușko nu știa unde va fi peste pe o lună, dacă va putea să vadă Ucraina de Crăciun și nu le putea spune organizatorilor unui festival de literatură din ce oraș să-i cumpere bilet de avion. Era cu țara în rucsac și morții ei adunați.

"Am scris un articol în luna aprilie, Cum să citești literatură rusă, după Bucea. În multe țări, asta a fost prima întrebare pe care mi-o adresau jurnaliștii, pentru că ea stârnește cele mai mari controverse. Unde erau cei care se indignează și se simt acum ofensați în ultimii ani, unde erau cei care ar fi trebuit să tragă semnalul de alarmă în ultimii 20 de ani, specialiștii care știau limba rusă, înțelegeau ce se întâmplă și ar fi putut și chiar ar fi trebuit să avertizeze?

Chiar și în anii 1990 erau simptome, dar mai ales în ultimii 20 de ani.

Bombele nu au început să cadă într-o zi din senin, au fost decenii de pregătire. Ca scriitor, îl înțeleg pe Putin, dacă ar fi un personaj, i-aș putea înțelege motivațiile, dar Putin nu e interesant ca personaj. E doar un studiu de caz pentru psihologia criminalistică. S-au scris cărți despre Putin și se vor mai scrie multe cărți. Avem biografii pentru Mao, Hitler e probabil cel mai interesant dintre toți acești dictatori, pentru că nu era complet cinic, avea idei în care credea. Erau niște elemente umane la el.

La Putin nu e vorba despre nicio ideologie. Putin nu are vreo ideologie, își poate schimba discursul, e doar un dictator manipulator și un criminal în stare pură. Psihologia criminalistică e foarte primitivă, acești oameni ca Putin sunt cei care s-au oprit din dezvoltarea morală la pubertate.

Din punct de vedere moral, criminalii sunt adolescenți, nu s-au dezvoltat moral suficient, încât să înțeleagă ce e bun și ce e rău, nu și-au dezvoltat integral conceptele de celălalt, de relație, empatie, dialog, sunt incapabili pentru acestea.

Este primitiv, dar criminalii ca Putin au dezvoltat mecanisme de compensare, pe care le folosesc pentru a fi satisfăcuți. Criminalii se simt satisfăcuți când reușesc să ucidă, au aceste sentiment al recompensei, și devin foarte furioși, când victima le rezistă. Devin extrem de furioși. Când vezi tabloul acesta, înțelegi că criminalul este foarte primitiv.

Rusia a fost condusă astfel, de la Ohrana, la NKVD, KGB și FSB, prin structuri criminale. Această mentalitate criminală a fost proiectată asupra țării, de un infantilism iresponsabil, în care criminalul se plânge că victima rezistă: „E vina ta, de ce reziști? Mă simt mizerabil pentru că reziști!”.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇