Orașul de 15 minute – în care să poți trăi confortabil, cu tot ce îți trebuie la îndemână – există. Funcționează. L-am testat în Spania, în orașul Barcelona, în săptămânile trecute.
Iar astăzi vă povestim cum e să ieși din casă și să ai – la doar câțiva pași – școală, biserică, parc, restaurant, dar și birou, sală de sport și muzeu.
Analizăm pașii pe care i-a făcut administrația Barcelonei pentru a putea amenaja astfel de zone. Dar și motivele care împiedică administrațiile din București și din alte mari orașe din țară să urmeze acest model.
Ce este orașul de 15 minute
Pe scurt, este o viziune prezentată de profesorul francez cu origini columbiene Carlos Moreno, în anul 2016.
E un mod de a organiza orașul pentru a-l face mai confortabil pentru locuitori.
Obiectivul concret: să-i asigure fiecărui locuitor – la o distanță ușor de parcurs pe jos – tot ce îi este necesar pentru o viață bună.
Și cum conceptul de „viață bună” depinde de la cetățean la cetățean, gama de servicii disponibile în preajma locuinței ar trebui să fie cât mai largă.
De la mlaștină și fabrici, la cartier de verde, pe malul Mediteranei
La Barcelona, am testat conceptul orașul de 15 minute în cartierul Pobleneou, în zona Diagonal Mar.
A fost o zonă mlăștinoasă care, în secolul al XIX-lea, s-a transformat în „Manchesterul catalan”. Adică într-o zonă industrială, cu multe fabrici de textile, metale, produse chimice și cu tipografii.
Câteva clădiri emblematice ale perioadei au fost conservate și le poți vedea, în zonă.
Ce s-a întâmplat aici: industria locală a început să se prăbușească prin anii 1960, din mai multe motive. Tehnologiile erau deja depășite. Antreprenorii începeau să producă în străinătate, cu forță de muncă mai ieftină. Condițiile de muncă nu mai erau unele atractive pentru mulți localnici.
Încet, încet, zona Diagonal Mar a fost izolată de restul orașului. Transportul în comun până aici era de slabă calitate. Iar pe locul fostelor fabrici au rămas ruine și ateliere improvizate. Era o situație care părea că s-a permanentizat.
Revigorarea zonei a început abia prin anii 2000, când primăria – pe atunci de Joan Clos – a lansat programul Barcelona 22@.
Zona industrială de 200 ha din Poblenou a fost reconfigurată urbanistic în anul 2000, prin trecerea de la 22a (producție industrială) la 22@ (activități productive moderne).
Principalele măsuri:
- Crearea unei țesături urbane echilibrate, cu spații de lucru, locuințe, școli și centre de cercetare, în apropiere unele de altele.
- Obligația ca 30% din terenul dezvoltat să devină proprietate publică (pentru spații verzi, locuințe protejate, facilități comunitare).
- Autorizare accelerată pentru dezvoltatorii care se conformau rapid.
- Modernizarea a 37 km de drumuri și introducerea de infrastructură inteligentă (energie, transport).
- Recondiționarea a 114 clădiri vechi, pentru păstrarea identității zonei. Exemplu: fosta fabrică Palo Alto – transformată în hub creativ.
Dacă sunteți pasionați de orașe și modul în care funcționează ele, citiți, în documentul de mai jos, cum s-definit cadrul planificării urbane în proiectul 22@:
Pas cu pas, prin orașul de 15 minute
Mi-am ales cazarea pe strada Carrer de Provençals pentru că acolo am găsit cel mai bun raport calitate/preț, când am decis să călătoresc la Barcelona.
Exact lângă clădirea în care m-am cazat era o școală în care se organizau activități cu mulți elevi, chiar și în weekend. La doar câțiva pași, o biserică. Vizavi de lăcașul de cult, o patiserie cu terasă și mici restaurante cu mâncare locală, la parter de bloc.
Tot la parter de bloc, două supermarketuri: unul deschis până la 21:00. Celălalt, până la târziu, în noapte. În rest, diverse magazine de mărunțișuri și un service de mopede.
Chiar și străzile înguste au piste de biciclete. Și parcările pentru biciclete și mopede sunt la tot pasul.
Dacă aș fi mers în stânga, ajungeam, printre case vechi, în 3-4 minute, la Palo Alto - o fostă fabrică reabilitată și transformată în centru de industrii creative.
Dar am mers în direcția opusă și, în cam 2 minute, am trecut pe lângă Turnul Besòs (un fost turn industrial de apă, reabilitat și conservat) din perioada „Manchesterului Catalan”.
Peste stradă, am intrat într-un parc numit Diagonal Mar.
În jurul acestui parcul sunt 9 blocuri turn și 2 cu patru etaje. Nu îngrămădite unele în celelalte, ci fiecare cu acces la lumină, aer și – cu siguranță – cu vedere panoramică spectaculoasă, mai ales pentru locatarii apartamentelor de la etajele superioare.
Parcări sunt doar subterane.
Parcul Diagonal Mar nu e vast. Dar e verde, e umbros și suficient pentru zona respectivă. Are locuri de joacă integrate în peisaj.
Are și lac, dar și unele locuri inaccesibile publicului, ca să permită reproducerea, în bune condiții, a păsărilor din parc.
Am traversat parcul și am ajuns la un centru comercial numit tot Diagonal Mar. E un fel de mall cu un singur etaj și amprentă destul de mare la sol. În principiu, e greu de crezut că nu găsești acolo lucrurile de care ai nevoie, zi de zi.
Dar cum eu n-aveam nimic de cumpărat, m-am plimbat pe lângă mall, pe o stradă numită Avnigunda Diagonal. E o arteră rutieră importantă, care leagă Poblenou de zona centrală a Barcelonei.
Pe mijlocul acestui bulevard trece o linie de tramvai acoperită, pe unele porțiuni, cu gazon. Arată bine, adaugă verdeață, deși peisajul din Poblenou oricum nu e chiar arid. Și probabil contribuie la reducerea temperaturii, în zonă, în perioadele toride.
De o parte și de alta a liniei de tramvaie, sunt piste de biciclete pe care le folosesc localnicii de toate vârstele. Am văzut copii, adolescenți și vârstnici cu biciclete ieftine, dar și oameni în combinezoane de ciclism, pe biciclete de mii de euro, pe acele piste.
Fiecare sens al carosabilului străzii are câte 2 benzi.
M-am plimbat pe Avingunda Diagonal și în weekend - sâmbătă după-amiază și duminică seara - dar și luni dimineață, la prima oră, ca să văd cât de tare se aglomerează traficul.
Concluzia: numărul de mașini din zonă asta e redus, indiferent de zi și de oră. Chiar și luni dimineață, strada e destul de liberă. Aglomerație e mai mult în weekend, dar nu pe șosea, ci pe trotuarele pline de pietoni ieșiți la plimbare. Și la terase.
Oamenii circulă. Primăria din Barcelona anunța aici, încă din 2011, că în Poblenou activau deja peste 4.500 de companii. La care se adaugă mall-urile, restaurantele și muzeele care atrag vizitatori. Doar că cine circulă alege mai degrabă bicicleta, tramvaiul sau metroul (care are stațiile destul de dese, în zonă).
După un drum scurt pe Avingunda Diagonal, pe lângă mall, am ajuns la Piața Leonardo da Vinci. E un loc cu arbori, pavaj de tartan (mai puțin în alveolele arborilor, care sunt descoperite) și bănci din beton la umbră, în fața intrării în Muzeul de Științe Naturale al Barcelonei.
În jur, hoteluri și clădiri de birouri. Multe clădiri de birouri. Pe unele de descoperi abia când intri pe aleile din jur.
Aș fi putut să mai merg 2-3 minute pe Avingunda Diagonal spre o clădire a Universității Politehnice din Barcelona și spre un parc acvatic.
Dar m-am oprit la Piața Leonardo da Vinci și m-am întors în cameră pe un traseu paralel, pe malul mării. Pe plajă sunt instalații de joacă pentru copii. Terase puține. Dar am găsit spațiu special amenajat pentru căței.
În drum spre cazare am găsit mai multe blocuri cu grădini mari și umbroase, două skaterpark-uri și o sală mare de sport în care se făceau activități de weekend cu copiii.
Mi-a luat mai mult de 15 minute să străbat traseul. Probabil că l-aș fi parcurs în 15 minute cu bicicleta. Dar am zăbovit la fiecare pas, ca să mă uit în jur. Să văd oamenii și locurile. Să înțeleg atmosfera în care trăiesc.
Sunt sigur că dacă aș locui mai mult timp pe Carrer de Provençals din zona Diagonal Mar a Poblenou mi-aș căuta de lucru în zonă. La câte clădiri de birouri sunt, probabil că aș putea găsi ceva. Și chiar dacă n-aș găsi, aș încercă să am serviciul cât mai aproape de o stație de metrou, ca să circul ușor.
Și cel puțin într-o primă etapă, mi-aș folosi tot timpul liber ca să explorez împrejurimile.
Ce are Barcelona și vezi rar la noi
E mai multă ordine la ei decât la noi. Spre exemplu, fațadele blocurilor sunt similare, în anumite zone. Copertinele de la balcoane au aceeași culoare. Și asta arată bine. Nu e monotonie, e doar ordine care îți liniștește ochiul și mintea.
În plus, ei aplică mai mult soluții simple și frumoase.
Spre exemplu, Parc del Centre de Poblenou de pe Avingunda Diagonal e separat de agitația din jur (nici aia chiar atât de multă) de un gard din beton. Nu e un gard continuu, are ferestre și spărturi. Poate v-ați gândi că un astfel de gard ar aduce un aspect prea dur într-un parc central? Poate. Dar pentru localnici are însemnătate: le amintește de fosta fabrică numită Can Ricart, care a funcționat pe acest loc.
Pentru că totuși era prea dur, l-au învelit cu vegetație, iar acum atrage privirile tuturor turiștilor.
E adevărat că parcul n-a fost încropit la repezeală, ci a fost proiectat de arhitectul francez Jean Nouvel, care a creat și Torre Agbar, una dintre cele mai cunoscute clădiri din Barcelona.
Cum e gestionată aglomerația în restul orașului
Doar dacă ne gândim la câți turiști vin anual la Barcelona, ne putem da seama că orașul n-are cum să fie peste tot la fel de aerisit ca în Poblenou.
Așa că primăria orașului a creat un plan de mobilitate urbană de care chiar s-a ținut. A luat mai multe măsuri.
Printre ele: crearea, în unele zone, a superblocurilor („superilles” în catalană sau „supermanza”, în spaniolă). Sunt grupuri de 9 blocuri printre care poți intra cu mașina doar dacă nu asiguri trafic de tranzit (spre exemplu, autobuzele n-au voie). Iar viteza de deplasare e limitată la 10 km pe oră. Deci, dacă doar tranzitezi zona, o să pierzi o mulțime de timp până la destinație.
În paralel, rețelele de transport public – de la autobuz, la tramvai și metrou – sunt foarte bine organizate. Am mers cu autobuzul spre centru. A venit la timp și a ajuns în stația de destinație la ora estimată la momentul în care mi-a semnalat o aplicație (cu câteva minute înainte să mă urc).
Aceste limitări de trafic au făcut ca spațiile dintre blocuri să fie mai liniștite și mai respirabile.
De ce nu avem așa ceva și la București
Din cauză că Barcelona are viziune de dezvoltare încă de prin anii 1980. Nu i-au ieșit toate. Dar în principiu, s-a ținut de ideea de „oraș frumos și bun de locuit, pentru oameni”.
Evoluția, pe scurt:
- 1982 - 1997. Primar a fost Pasqual Maragall, cel care a pregătit orașul pentru Jocurile Olimpice din 1992. Scopului lui: să pună Barcelona pe harta lumii.
- 1997 - 2006. Primar a fost Joan Clos (1997 - 2006) care a vrut dezvoltare economică durabilă. E primarul care e creat Poblenou.
- 2006 - 2015. Primari au fost Jordi Hereu și apori Xavier Trias. Au continuat reformele, dar nu cu aceeași viteză.
- 2015 - prezent. Primar este Ada Colau, care-și dorește ca locuitorii aglomeratei Barcelone să se bucure cât mai mult de orașul lor.
Faceți acum un exercițiu. Enumerați, în minte, primarii generali ai Capitalei din ultimele zeci de ani. Și amintiți-vă viziunea pe care v-a prezentat-o fiecare. Cu ce-ați rămas în minte?
Punctual, într-un adevărat oraș de 15 minute, trebuie să-ți facă plăcere să mergi pe jos. Or, în București, cu greu găsești trotuare care să nu fie sufocate de mașini parcate. Iar când, totuși, le găsești, sunt sparte, pline de gropi și bălți sau de excremente de câine. N-am văzut nimic din toate astea, prin Barcelona. Sigur, unele zone sunt mai murdare decât altele. Dar peste tot unde am fost m-am bucurat de mersul pe jos.
Trebuie să ai piste de biciclete, ca să încurajezi mobilitatea. Noi avem doar câteva. Prea puține și insuficient conectate. Iar să mergi cu bicicleta pe carosabil, prin trafic, e sport extrem, în București.
Contează mult și cum construim. Așa cum spaniolii au avut terenul fostului „Manchester catalan” pe care să facă un cartier al viitorului, la fel avem și noi foste zone industriale (chiar dacă n-au chiar 200 ha ca la Barcelona) pe care să le putem transforma în orașe pentru oameni. Doar că n-o facem.
Spre exemplu, când Barcelona încă nu terminase Poblenou, la București începuse construcția cartierului Metalurgiei Residence, în zona în care a funcționat Întreprinderea de Mașini Grele București (IMGB).
Spre deosebire de ce s-a întâmplat la Barcelona - în Metalurgiei Residence - cu complicitatea primarilor de atunci și a tuturor instituțiilor de control din oraș - dezvoltatorii au construit bloc lângă bloc, fără spațiu verde. A ieșit un cartier sufocant, prăfuit, care n-are cum să le asigure locuitorilor calitatea vieții pe care o merită.
În încercarea de a rezolva parte din problemă, Primăria Sectoului 4 a amenajat Parcul Tudor Arghezi, în apropiere de Metalurgiei Residence. Ajută? Poate că ajută un pic. Dar - pentru dezvoltarea orașului - e mai degrabă o cârpeală. Și una făcută din banii tuturor cetățenilor, deși ar fi putut fi făcută, măcar în parte, din banii dezvoltatorului.
Un cartier bun pentru oameni ar trebui gândit corect din start și apoi adaptat unor eventuale noi nevoi ale locuitorilor. În plus, în București, în cele mai multe cazuri, zonele de locuit sunt încă gândite doar ca „dormitoare”, fără legătură cu zonele în care oamenii de acolo lucrează și în care s-ar putea relaxa.
Ce s-a întâmplat în deceniul trecut în Metalurgiei Residence se întâmplă acum în Sectorul 3, în zona din spatele magazinului Ikea din Palady.
Pe un teren liber până acum câțiva ani, se construiește bloc lângă bloc. Fără suficiente spații verzi, fără trotuare, fără destule grădinițe și școli și locuri de agrement. Adică fără nimic din ce l-ar putea bucura pe un locuitor al zonei, odată ieșit din casă.
Fără viziune și fără hotărâre, ne descurcăm și noi aici, cum putem. Facem alegeri și apoi trăim cu ele. Dar trăim mult mai prost decât am putea, doar pentru că nu ne hotărâm – nici noi, nici cei care ne conduc – ce vrem, de fapt, de la orașul nostru.
Administrația Barcelonei nu e perfectă. Dar face eforturi mari să le ofere locuitorilor ei un trai mai bun. Când începem și noi (măcar) să ne dorim asta cu adevărat?
Fotografiile sunt realizate de Gabriel Kolbay