Greva profesorilor va rămâne în istorie pentru câteva premiere absolute, cu consecințe care merg mult dincolo de ceea ce au obținut concret greviștii.
În primul rând, a fost un exemplu de mobilizare și hotărâre, cu asumarea pierderilor financiare și adesea a muncii voluntare. Pentru că nu puțini au fost profesorii elevilor în ani terminali care i-au chemat la școală pentru a continua pregătirea în vederea examenelor.
În al doilea rând, deși afectați nu au fost doar părinții copiilor absolvenți de ciclu, ci și cei ai copiilor încă mici, pe care nu aveau cu cine să îi lase, societatea a fost solidară cu profesorii.
Unii s-au solidarizat pentru că au empatizat cu revendicările profesorilor, alții pentru că - sau și pentru că - detestă această guvernare în frunte cu președintele faraon care o girează, pentru că se simt în egală măsură umiliți și sfidați de ea.
În al treilea rând, a demascat până la ultima celulă nemernicia guvernării, minciuna ridicată la rang de politică de stat.
Tot ceea ce la începutul grevei (nici nu discut de lunile anterioare de totală ignorare) era imposibil, de neconceput, din cauza PNRR, a Constituției, a deficitului etc a devenit brusc posibil și pus într-o OUG doar când disperarea politică a ajuns la maximum.
Și ea nu ținea de situația copiilor. Dacă le păsa de ei nu așteptau 3 săptămâni de incertitudine ca să accepte ce puteau de la început: să includă creșterea salarială de anul viitor ca prevedere în OUG nu prin mai știu eu ce memorandum – hârtie igienică, preambul – hârtie igienică, expunere de motive – hârtie igienică.
Disperarea ținea numai și numai de interesul politic al rotativei.
Și în al patrulea rând, a creat un precedent de acțiune eficientă cu această putere: acționezi când poți să o prinzi de părțile moi, adică rotativa, și nu îi dai drumul până când nu face un procent rezonabil din ce pretinzi.
Pentru că în acest moment procentul este nu ideal, dar rezonabil. Adică o majorare salarială imediată de 1.300 de lei plus includerea în OUG a salariului minim în educație și a majorării de anul viitor. Mai mult nu cred că puteau obține acum și nici nu cred că, cei mai mulți dintre ei, mai aveau resurse financiare să continue.
Cât despre rotativă, ceea ce preia viitorul cabinet, cel mai probabil Ciolacu, este un câmp de luptă între societate și politic.
Greva aceasta a arătat canionul de neîncredere între guvernanți și guvernați. Așa că orice nouă minciună, orice nouă sfidare va înrăutăți situația cu efecte directe asupra rezultatului alegerilor, singurul lucru care interesează politicul, de altfel.
Dar respectarea promisiunilor va fi foarte dificilă. Banii pentru profesori nu există acum, ei nu sunt prevăzuți în buget. Deci trebuie luați de undeva.
Dacă îi iei din împrumuturi, arunci în aer deficitul, când ești deja în procedură pentru deficit excesiv, și pui în pericol fondurile europene. Dacă dai din nou drumul tiparniței, deci inflației, presiunile salariale vor fi tot mai mari.
Să crești impozitele în an electoral e sinucigaș, să lovești clientela restructurând aparatul de stat sau ducându-te după marii datorici și să nu mai îndestulezi primarii nu se face în an electoral.
Semnalul bătăliei pentru Dezvoltare e cât se poate de rău. Este bătălia pentru pușculița primarilor de unde să fie sparți bani în campanie pe criterii strict electorale. Și pentru asta este încălcat un acord politic de către cei care cer încredere pentru acordurile lor cu sindicatele.
Ca să mai parfumeze un pic damful de tălhărie politică, dl Cosma, de la PNL, cu simțul ridicolului amputat, ia în brațe discursul naționalist aurist și își aduce aminte cum a sabotat UDMR suveranitatea națională în interesul lui Putin, mediat de Budapesta. Sigur, a sabotat dacă ține la Dezvoltare. Dacă nu ține, nu a mai sabotat, poate să rămână, e pe parte patriotică.
Deci se anunță o guvernare a jafului de campanie, dar în chingile deficitului, PNRR, presiunilor sociale, deci cu mai puțin spațiu de manevră decât oricând.
De aici un mare risc ca OUG emisă pentru profesori să aibă soarta altor majorări salariale etern prorogate.
Anul care urmează va fi decisiv nu atât pentru deficit, buget, economie, cât pentru democrația românească. Deja doar unul din 10 români mai are încredere în guvern. Dacă lucrurile nu se vor îmbunătăți, ba chiar se vor agrava, alegerile viitoare vor prăbuși România în marasmul extremismului și al populismului inept.
Iar semnalele, cum arătam, sunt rele.