Se emigrează de peste tot în lume, dar din puține țări se pleacă atât de anxios ca din România, creând fenomene de amploare socială majoră și care antrenează în lanț generație după generație.
Pleacă mamele să muncească peste granițe, lăsându-și copiii în grija rudelor, pentru a avea „de toate”, mai puțin normalitatea dată de prezența activă a mamei în viața de zi cu zi a copilului. Pleacă absolvenții de liceu să studieze la universități de elită, ducând în bagaje și resentimentele și iluziile unei generații de părinți care nu au plecat la timp din țară.
Emigrarea nu e unitară, fiecare are motivele lui, povestea unei plecări care se schimbă odată ce timpul în străinătate crește și așteptările se redimensionează. Totuși, emigrarea românească a creat trei fenomene sociale complexe, care merg dincolo de poveștile individuale:
- Fenomenul copiilor lăsați în țară, în urma părinților plecați să muncească în străinătate.
Aproape jumătate (44%) dintre copiii ai căror părinți lucrează în străinătate au rămas în țară fără mama alături, fie că aceasta este plecată împreună cu tatăl, fie că este singurul părinte plecat din familie, arată o anchetă realizată de Salvați Copiii România.
Un număr de 21.024 de copii au ambii părinţi plecaţi peste hotare sau provin din familii în care părintele unic susţinător este plecat, potrivit statisticilor oficiale. În acest context, Organizația Salvați Copiii România a atras deseori atenția asupra consecințelor socio-emoționale pe care copiii rămași în țară le resimt.
Oricâte explicații raționale (le) dă părintele plecat, copilul va interioriza această plecare sub forma unui sentiment acut de abandon, pe care nu va ști să îl desemneze ca atare, mai ales dacă vorbim despre vârste mici, dar îl va deconta în felurite defulări emoționale pe parcursul vieții.
Sigur că nu e efectul pe care părintele, în această statistică mama, vrea să îl obțină, dar la fel de real este că bunăstarea economică și șansele sociale viitoare sunt prioritizate în fața bunăstării psiho-emoționale a copilului, cu explicația pe care o moștenim: „copilul crește și singur”, „dacă e mic, nu contează, va uita”, „totul este pentru el să aibă de toate” (unde „toate” desemnează lucrurile care se pot cumpăra, excluzând prezența reală a părintelui în cotidianul copilului).
Datele unei alte anchete realizate tot de Salvați Copiii România în decembrie 2021, pe un eșantion format din persoanele în grija cărora au rămas 855 de copii cu părinții plecați la muncă în străinătate, beneficiari ai programelor organizației, arată că intenția de a lua copilul în străinătate, alături de părintele/părinții plecați, apare doar în cazul a 7% dintre copiii din eșantion.
Pentru marea majoritate a cazurilor (79%) nu există o astfel de perspectivă, diferența fiind reprezentată de situațiile în care părinții nu au luat încă o decizie în acest sens. Deși procentul copiilor în cazul cărora există o perspectivă a mutării în străinătate alături de părinți este redus (doar 7%), foarte mulți dintre părinții plecați nu intenționează nici să se întoarcă definitiv în România (41%), în timp ce 38% au o astfel de intenție, iar în celelalte cazuri nu s-a luat încă o decizie în acest sens.
Dintre factorii care ar putea contribui la luarea unei decizii de întoarcere definitivă în țară, cel mai frecvent invocat ține de piața muncii (locuri de muncă, condiții de salarizare) – 39%, urmat de îmbunătățirea sistemului de sănătate (24%) și de ameliorarea climatului social general/vieții politice (20%).
Asta face ca drama copiilor lăsați în urmă să fie și mai mare: rămân în țara unde sistemul de sănătate și climatul social sunt insuportabile pentru părintele plecat.
- Fenomenul părinților rămași singuri în țară, în urma copiilor trimiși să-și facă studiile universitare cât mai în Vest, ca poartă de intrare în normalitatea occidentală.
Avioanele care merg spre Țările de Jos sunt ocupare preponderent de copiii care au fost acceptați la o universitate olandeză și părinții care îi însoțesc, să-i ajute să se instaleze.
Majoritatea părinților fac parte din generația născută în perioada 1970 – 1980, care a trecut rapid de la iluziile imediat postcomuniste la o relație conflictuală cu țara și care și-a trăit anii de maturizare sub imperativul de a pleca din țară, ca marcă a reușitei.
Nu contează că mulți dintre cei care au plecat nu sunt integrați socio-cultural în țările în care au ajuns, deși sistemul social e superior celui românesc, sau că trăiesc cu proiectul unei reîntoarceri într-un sat idilic românesc, faptul că ei au plecat e perceput de cei rămași ca un indicator al propriului eșec de a nu fi printre cei care au lăsat țara în urmă. Această separare este una dintre marile surse de clivaj social din România, transmis între generații.
O parte considerabilă a copiilor care pleacă la studii în străinătate duc în bagaj resentimentele părinților lor față de țară, pe care nu le pot însă interioriza decât parțial. Pentru ei, România nu e statul eșuat despre care a vorbit tocmai președintele țării, dar este statul în care părinții lor le spun că și-au ratat viețile.
O altă parte a acestor copii înțeleg că educația este pricipalul motor social și că o educație de calitate îi va ajuta să se integreze și să urce în ierarhia socială. E un drum drept, corect, care readuce împreună ceea ce în România pare sau/sau: recompensa financiară, i.e. profesii corect remunerate și recunoșterea socială.
- Fenomenul bătrânilor rămași singuri, în sate locuite pe sfert sau pe jumătate, pe ulițe în care case mari, moderne, nelocuite stau alături de casele vechi, cu hornuri, în care pe alocuri mai locuiește câte un bătrân.
Cine merge prin satele Moldovei va vedea peisajul disonant al unor ulițe în care casele bătrânești parcă intră în pământ, rareori mai iese fum din coșul vreuneia, acolo unde bâtrânii încă trăiesc, stau alături de case mari, vile ridicate integral sau neterminte, nelocuite – sunt casele copiilor plecați la muncă în străinătate, generația „căpșunarilor”, care ar vrea să revină acasă, dar au înțeles, într-un târziu, că nu ar reuși să întrețină aceste case mari, semn al speranțelor ratate.
„Un procent uriaș din remitențe, din banii câștigați în străinatate, s-a dus în ridicarea unor "case făloase". Acestea nu au fost gândite funcțional, ci simbolic, ca gesturi de recunoaștere socială: am intrat și noi în rândul lumii, suntem la fel ca voi, cei de la oraș, cei moderni, cei occidentali - și am făcut-o pe cont propriu, prin munca noastră.
Ca să întrețină apoi aceste case și acest standard, migranții au trebuit să continue să lucreze în străinătate, căci aici nu li s-a oferit nicio altă șansă. Irațional? Da, economic vorbind, a fost irațional - iar acum a venit nota de plată pentru aceste case pentru care costul întreținerii este exorbitant. Dar mie personal mi-ar fi greu să acuz acești oameni: ceea ce și-au dorit nu a fost avere, ci recunoaștere socială și demnitate. Și măcar acolo, la țară, ei între ei, au obținut-o!”, îmi spunea antropologul Vintilă Mihăilescu, într-unul dintre dialogurile noastre.
M-am întors recent dintr-un oraș universitar olandez, unde va studia fiica mea în următorii ani. Nu funcționează totul la parametri impecabili: nici apa caldă, nici campusul, nici autobuzul. Clivajele sociale există și acolo, accesul la educație de calitate înseamnă și acolo potență financiară, chiriile studențești sunt exorbitante, iar cazarea în campusuri (private și ele) este posibilă doar pentru studenții din primul an.
Dar orașul este locuibil, estetic – și nevoia de frumos nu trebuie subestimată -, programa universitară este coerentă, sălile de curs sunt decente, accesul la resurse (cărți, arhive) este real și studentul are un statut social recunoscut în societate.
Dincolo de toate astea însă, ce face diferența sunt speranța socială și legitimitatea apartenenței. Despre lucrurile care nu funcționează nu se discută niciodată în registrul resentimentului și al autodemolării, ci în cel al proiectului.
"Tratamentul e să încerci să construiești justiția socială în așa fel încât oamenii să vrea să salveze locul de care aparțin mai degrabă decât să fugă din el, în alte locuri.
Unii dintre cei care pleacă pot fi fericiți că pleacă, dar mulți se vor descoperi pe ei înșiși nefericiți fără România și o parte dintre ei se va întoarce imediat", spunea psihologul american Andrew Solomon, într-unul dintre interviurile pe care mi le-a acordat.
Ce trebuie schimbat în România, laolaltă cu educația, spitalele și străzile, este povestea de țară pe care o transmitem intergenerațional. În acest moment, povestea este una deprimantă, care spune că aceia dintre noi care rămânem suntem sortiți eșcului și acrobațiilor individuale printre corupție și instituții nefuncționale, o poveste întreținută ca atare de discursul politic, pentru că oamenii fără speranță sunt mai ușor de manipulat sau măcar neutralizat: în ce altă țară președintele anunță că statul a eșuat?