Cu colaborarea profesorului Alexandru Mihai, Colegiul Național Cantemir-Vodă
În noaptea de 4 spre 5 februarie 1963, la fix 10 ani distanță de la mutarea la Domnul a lui Maniu, pleca din această lume una dintre cele mai nedreptățite figuri ale istoriei noastre recente.
În perioada comunistă, Ion Mihalache a fost cea mai greu digerabilă personalitate a lumii „burgheze”. Pentru că istoria oficială nu prea avea cum să admită faptul că un om care nu venea din lumea marxist-leninistă construise o platformă politică dedicată ridicării populației rurale sărace. Mai mult, spre disperarea comuniștilor, Mihalache construise un model de succes al unei cooperative agricole și intrase în conștiința publică pentru generozitatea cu care a integrat în civilizația secolului XX lumea rurală românească. Cu zeci de ani înaintea comuniștilor, cineva inventase un model care funcționa pentru ieșirea din sărăcie și pentru prosperitate generalizată: școli bune destinate copiilor țăranilor săraci, cooperative în care se făcea agricultură intensivă, pe suprafețe optime, valorificarea prin procesare a producției – totul era un coșmar propagandistic pentru comuniști. Era greu, dacă nu imposibil, pentru comuniști să ocolească personalitatea lui Mihalache, un politician din odioasele „partide burgheze”, care își devotase viața și cariera dreptății sociale. În plus, Mihalache mai făcea toate astea din rațiuni creștine: credința îl motiva și reprezenta imboldul acțiunilor sale.
La fel de greu a fost și pentru România de după 1990 să recupereze personalitatea lui Mihalache. Pentru că acesta recunoscuse deschis că societatea de până în 1918 nu era tocmai dreaptă și că românii nu erau, de fapt, egali. Mihalache a deschis calea dreptății sociale și a fost vocea puternică a României profunde care a împins elita politică la respectarea promisiunii făcută de regele Ferdinand în timpul războiului: reforma agrară- împroprietărirea a sute de mii de familii de țărani săraci. Mihalache nu prea se încadrează în tiparul politicienilor „la modă” în istoria scrisă după 1990, pentru că își stabilise ca obiectiv îndreptarea decalajului enorm dintre masa țăranilor săraci și „elita” îmbogățită de capitalismul de după 1862. De fapt istoricii fug de un model de care fug și politicienii, de omul care a spus că România din 1918 era profund nedreaptă cu majoritatea românilor și că menirea politicienilor este să șteargă diferențele, să reducă decalajele și să aducă prosperitate și civilizație și în casele celor umili, care nu se născuseră în conace maiestoase. De fapt, discursul lui Mihalache era cam așa: „Majoritatea românilor sunt săraci! Hai să facem ceva pentru ei, hai să le dăm acces la școli bune, hai să îi învățăm să nu se oprească la cultivarea pământului, ci să producă bunuri cu valoare adăugată mai mare. Și să facem aceste lucruri, pentru că suntem creștini și pentru că principala îndatorire a unui creștin este să-și iubească aproapele!” Istoria oficială a acelor ani ne spune, însă, că atunci România era o economie de piață funcțională, o putere economică. Și atunci cum să-l preiei pe Mihalache?
Tocmai de aceea, în istoria de astăzi, Ion Mihalache a rămas cunoscut prin expresia „și Ion Mihalache”. Niciodată un istoric, ba nici măcar politicienii național-țărăniști nu se referă strict la Mihalache. Toți îl plasează pe acesta în sintagma nivelatoare „Iuliu Maniu și Ion Mihalache”, ca și cum singur Mihalache nu ar fi putut să fie remarcat prin nimic.
Fără a diminua cu nimic meritele uriașe și calitatea excepțională a lui Iuliu Maniu, ar fi, totuși, drept, să aducem la lumină și câteva din marile lucruri uitate din biografia lui Mihalache.
În primul rând se cuvine să ne aducem aminte că, în iunie 1941, deși PNȚ era desființat oficial, iar liderii săi făceau opoziție regimului Antonescu, Mihalache, la aproape 60 de ani, se duce voluntar pe front, participând la campania de eliberare a Basarabiei, până la Nistru. Acesta era omul despre care politicienii interbelici (astăzi la modă) spuneau că este agentul Moscovei! Și, Doamne ferește să vorbească despre acest gest cei care ne vorbesc despre Basarabia ca despre o altă țară.
În al doilea rând, să aducem la lumină caracterul lui Mihalache: în temniță grea fiind, bătrân și bolnav, Mihalache îl refuză zgomotos pe patriarhul de atunci, Justinian Marina, care venise la el în celulă să îi ceară să se dezică de Maniu (sursa: AICI). După ce, zeci de ani mai devreme îl refuzase pe regele Carol al II-lea, care îi oferea fotoliul de prim ministru, pentru a-l izola pe Maniu în partid.
Și tot Mihalache este cel care a denunțat zgomotos, zi de zi, din celula sa rece și strâmtă, regimul de exterminare la care erau supuși fruntașii țărăniști la Râmnicu Sărat.
Dar în istorie merită să rămână Ion Mihalache în primul rând pentru efortul de ridicare a celor săraci, de integrare în secolul XX a milioane de români. Și pentru legea care îi poartă numele, lege datând din 1920, atunci când liderul țărănist era ministrul agriculturii și domeniilor în guvernul Alexandru Vaida Voievod. Prin legea de atunci, copii de la sate au primit o șansă uriașă la educație și la bunăstare: școlile agricole primeau câte 100 de hectare, iar cele horticole câte 25 de hectare. În acest fel, acestea ofereau acelor copii, până atunci ignorați, o educație care să îi ajute să atingă nivelul unei civilizații decente, mult peste nivelul la care avuseseră acces părinții lor. Ideea de bază a acelei legi și a întregii cariere a lui Mihalache, învățător de meserie, a fost înlesnirea accesului la educație a tuturor copiilor țării.
Astăzi am putea să reintegrăm personalitatea lui Mihalache prin preluarea obiectivelor sale ambițioase, de a duce lumina instrucției în cel mai ascuns colț al României. Căci suntem, chiar dacă ne vine greu s-o recunoaștem, într-o situație similară. România este acum o națiune profund afectată de inegalitate și minată de decalaje uriașe. Suntem națiunea europeană care are aproape 4 din 10 cetățeni în risc de sărăcie și de excluziune socială. Cel mai mare segment de populație expusă sărăciei din întreaga Uniune Europeană:
Și nu există cauză mai evidentă a înapoierii și sărăciei în care trăiește 40% din această țară decât lipsa accesului la educație. Aproape o treime din copii noștri nu au acces la o școală de același nivel cu restul țării. Trei din zece copii din România au suplinitori în loc de profesori sau învățători, se chinuie în clădiri insalubre, fără apă curentă și canalizare, insuficient încălzite. Trei din zece copii din România nu au acces la școla on-line. Pentru că locuiesc în zone sărace, unde părinții lor s-au resemnat să trăiască în afara secolului.
Motiv pentru care unul din șase copii din țara noastră părăsește prematur școala, sunt victimele abandonului școlar:
Și dacă societatea noastră exclude din start o treime din copii de la educație primară de calitate și asistă impasibil la abandonarea școlii de către jumătate dintre aceștia, să nu ne mirăm că suntem codașii Europei la ponderea celor cu studii universitare:
Avem, în mod evident, o discrepanță majoră între orașele care se bucură din plin de binefacerile statutului de țară europeană și satele uitate de către politicienii de la vârf. Un român din mediul rural are venituri cu o treime mai mici decât cel din mediul urban. Motiv pentru care copilul din mediul rural are mai puține minute de conexiune internet, mai puține haine, mai puțină măncare și mai puține rechizite școlare. Și beneficiază de mai puțină atenție din partea părinților și de mai puțină atenție din partea cadrelor didactice, de multe ori suplinitori. Ar trebui să ne pese de aceste lucruri dacă suntem creștini, așa cum ne declarăm prin diverse sondaje. Dar ar trebuie să ne pese de aceste lucruri și dacă am fi măcar buni români, pentru că aceasta este calea sigură de a avea o forță de muncă mai mică și mai prost calificată. Deci salarii mai puține și mai mici. Care înseamnă inclusiv pensii mai mici.
Dacă am fi avut astăzi un Ion Mihalache în politica noastră, un creștin-democrat adevărat, acesta ar fi venit cu cel mai important program de dezvoltare al țării: programul „Toți copiii României merg la o școală adevărată!”
Până la urmă, care sunt principalele obiective de corectare a imaginii de codaș al Europei la carte? Ele sunt cât se poate de simple: reducerea absenteismului și abandonului școlar, integrarea în societate a unei părți importante din forța de muncă de care avem atâta nevoie.
Mijloacele pentru a învinge inerția educațională din comunitățile vulnerabile sunt și ele cât se poate de simple: cel puțin o masă caldă pe zi pentru copiii care vin la școală, abonamente gratuite de transport pentru copiii care sunt nevoiți să facă naveta, rechizite școlare gratuite plus un set de îmbrăcăminte decentă pentru pentru copiii din comunități vulnerabile. Și salarii tentante pentru profesorii care acceptă să predea în școlile din acele comunități. Evident, la asta trebuie adăugat alimentare cu apă și canalizare pentru toate satele țării, energie electrică și gaze la prețuri rezonabile pentru satele sărace. Pare mult? Probabil că nu ar atinge nici măcar un sfert din banii risipiți anual de către un stat mult prea stufos. Dacă stăm și ne găndim bine, cei care trebuie să presteze diverse munci pentru a beneficia de ajutorul social, poate ar fi fericiți să gătească pentru proprii copii sau să repare acoperișul școlii de care să beneficieze proprii copii.
Avem nevoie să căutăm, oameni buni, un Ion Mihalache printre politicienii de astăzi. Și un partid creștin democrat adevărat. Care să ne vorbească mai puțin despre reziliență și despre războaie și mai mult despre România reală, codașă în statistici și îngropată în injustiție. Pentru că România pierde anual o treime din fiecare generație, din cauză că se încăpățânează să nu ofere aceeași școală și copilului născut în cartierul Primăverii și copilului născut în Vaslui sau Mehedinți. Și dacă am crește nivelul taxelor din România cu 1-2 puncte procentuale și tot ar merita acest program. Pentru că astfel n-am mai fi nevoiți, poate, să importăm sute de mii de lucrători din Asia anual, poate i-am putea importa din zonele sărace ale propriei noastre țări. Până la urmă, în 1920, într-o țară sărăcită de război și de cheltuiele de unificare, Mihalache a găsit de unde să dea câte 100 de hectare fiecărei școli agricole, iar România din 2022, după aproape 80 de la ultimul război, după 15 ani de UE, nu găsește bani pentru rechizite, hrană și îmbrăcăminte și pentru profesori adevărați în toate școlile țării?