În fața catastrofelor, masele își doresc lideri tari. Cu cât bilanțul lor e mai jalnic, cu atât liderii sunt mai fericiți să se afișeze în postúri superbe: tari, puternici, regali. E ridicol? Da, dar cui să-i mai pese?
Politicienii experimentați știu bine că una sunt ei, cu totul alta fumează publicul. Sunt demnitarii egali cu toți în fața legii? Or fi. Dar nu și în fața micilor ecrane.
Cu cât situația în care se află țară e mai grea, cu atât mai mult se străduiesc să le facă pe plac celor mulți și amărâți. Care, amețiți de smuciturile nemiloase de montagne russe în care se văd precipitându-se spre hău, nu-și doresc nimic mai aprig decât ca la butoane să fie lideri puternici.
Dregătorii isteți nu se lasă rugați. Chiar dacă guvernează state republicane, vor înțelege valorea simbolurilor monarhice în logica puterii și a întăririi propriei credibilități.
Și cu cât bilanțul lor e mai precar, cu atât vor insista mai abitir să se prezinte în postúri superbe, de eroi de legendă, deasupra unor curcubee, în imperiale palate și somptuoase calești.
Apogeul carierei dictatorului comunist Ceaușescu a fost plimbarea lui în trăsura Elisabetei a II-a a Angliei.
Masele și extremiștii adoră fermitatea. Nu se tem de pericolul încurajării greșelilor sau tiraniei prin raportarea necritică la guvernanți.
Mulți simt, instinctiv, că e mai bun un lider fie el și prost, ipocrit sau tiranic, decât căderea în anarhie și lipsa oricărui conducător.
Așa că nu puțini exultă când li se înfățișează în ipostaze fastuoase liderul pe care-l cred puternic, cât timp îl cred puternic. Fiindcă dacă descoperă sau li se sugerează, credibil, că e slab, masele se vor repezi cu furie să-l debarce.
Cu excepția anilor de împăciuitorism practicat față de Hitler și a erei bunăvoinței similare de care au beneficiat comuniștii, Vestul n-a stat parcă niciodată mai rău decât acum, pe glob.
Vântul a devenit o furtună
Ce s-a deplâns cu precădere, în februarie, înaintea importului de pandemie din China, la Conferința de Securitate de la München, a fost "dezoccidentalizarea" Vestului, slăbirea alianțelor apusene și erodarea valorilor liberale, în bătaia vântului de nebunie al iliberalismului.
Sub impactul coronei, al lockdown-ului și al recesiunii rezultate, vântul a devenit o furtună. A cuprins, alături de marile concerne tehnologice, și o presă tot mai ideologizată, tot mai puțin doritoare să susțină libertatea de opinie și expresie situată la baza democrațiilor.
În aceste condiții, datorate nu doar coronei, ci avatarurilor globalizării și digitalizării, ca și deceniilor de orbire politică și de conducere deficitară, numai de celebrări și autoînscenari n-ar trebui să le ardă liderilor apuseni. Dar parcă de nimic altceva nu mai au chef unii dintre ei.
Pseudomântuitorul de peste ocean
La New York, situația numai bună nu e. Firmele mici și mijlocii se luptă să nu sucombe. Se ucide, mai nou, și pe stradă într-o frenezie. Se împușcă până și bebeluși.
În timp ce ratele delictelor violente au explodat, poliția, supusă unor presiuni politice de stânga tot mai ample și mai radicale, și-a văzut redusă finanțarea, împinși spre pensionare agenții și desființată unitatea de apărători ai legii în civil.
Nici New York Times n-are cu ce se lăuda. Dimpotrivă. Cândva de maxim prestigiu, grație curiozității intelectuale, a culturii dialogului și a aderenței la ideea libertății, ziarul new yorkez a devenit scena discriminărilor ziariștilor neconformiști pe rațiuni de "delict" de opinie conservatoare.
Între ei, jurnalista Bari Weiss. Hărțuirea autoarei, cu opinii de centru și origine evreiască, de către colegii radicali de stânga a atins proporții cu totul insolite în America ultimilor 150 sau 200 de ani, determinând-o să arunce prosopul și să demisioneze.
Mai nou, semnatara faimosului protest al celor 150 de intelectuali (în majoritate de stânga), care au condamnat cenzura practicată de cultura anihilării, a publicat o scrisoare deschisă despre munca ei la NYT. Misiva denunță frica domnind la marele ziar, cenzura și teroarea exercitată de "noua ortodoxie" (politic corectă) căreia a te opune înseamnă să-ti riști chiar cariera.
Sau poate chiar mai mult. Dacă la principalul ziar al teritoriului american pe care-l guvernează, vai, din proximitatea Statuii Libertății, ziariștii se supun unei noi inchiziții de stânga, salvaționiste, identitare, promovând, în numele antirasismului, rasism și antisemism, așa cum se supuneau cândva terorii de extremă dreapta, maccarthyste, producătorii de la Hollywood, oare ce-ar avea de apreciat la el însuși guvernatorul statului New York?
A găsit el, Andrew Cuomo, ce. Omul iubește afișele, pentru că "arată pe o singură pagină întregul program și mesaj" al dregătorului.
Dar ce mesaje are el? Și ce programe? Un afiș îl înfățișa pe Cuomo, eroic, deasupra unui curcubeu și a unei nave a "progresului" navigând spre Statuia Libertății. Altul, mai nou, trădează "incoerența" minții sale "prea puțin competente și organizate", cum pertinent regreta un comentator. Căci afișul plasează în zenit, peste curcubeul mesianic și un munte de Covid, pe care scrie "111 zile de iad", truismul: "dragostea învinge".
Cuomo, fiul unui fost guvernator, se află el însuși la butoanele statului său de mult timp. Din 2011.
Asistăm la o criză personală? La un acces de paranoia? La o mostră de incurabilă superbie? Sau la debutul unui "cult al personalității", cum s-a presupus la publicația americană "Commentary"?
Nimic nu-i exclus, deși doar liderii totalitari sucombă, de regulă, ispitei unui cult al personalității. E însă clar că teatrul făcut pe afișul lui Cuomo nu e doar o manevră de discreditare a președintelui Trump, zugrăvit ca zicând despre corona că "e o simplă gripă".
Ce-i drept, ajutat de propriile neajunsuri, dar și de o presă virulent ostilă, Trump n-a făcut nici el o figură prea bună în pandemie.
Dar bilanțul lui Cuomo e la fel sau mai dezastruos. Iar afișul său depășește practica, devenită obsesivă și cotidiană în mainstreamul politic și mediatic apusean, de a-l demoniza pe președinte.
Desenul pancartei sugerează că guvernatorul ar escalada, ca un soi de "mântuitor", muntele iadului spre paradisul în care "dragostea învinge", dregătorul din New York crezându-se pesemne un mesia.
Monarhii republicane în Europa
De poze imperiale nu fac economie nici liderii europeni. Tot mai contestat de francezi, președintele Franței, Macron, iubește cu asupra de măsură slava manifestărilor cezarico-maiestuoase.
Dar apanajul cancelarei, o fiică de frugal pastor protestant, aparent deloc înclinată să aprecieze sminteala teatrului august, măreț și trufaș al opulenței și al preamăririi, părea să fie modestia.
Or, Merkel a abandonat smerenia. S-a afișat în fastuosul palat baroc Herrenchiemsee, o ctitorie a regelui bavarez Ludovic al II-lea, clădită în stilul reședinței de la Versailles a Regelui-Soare, absolutistul Ludovic al XIV-lea, pe care monarhul bavarez îl admira nespus.
În această punere în scenă, Merkel s-a prezentat în compania prim-stătătorului Bavariei, Markus Söder.
Angela şi lungul şir al crizelor europene. Actul final
Nici liderul CSU nu mai e ce-a fost. Criza iscată de migranți în 2015 îl determinase să se despartă dur de Merkel.
Apoi, învățând din tacticile politice de succes ale cancelarei, a luat-o și el spre stânga. A acceptat, în răspăr cu sfatul economiștilor liberali și conservatori, ca Germania să divorțeze de grupul statelor frugale. Cele din urmă sunt considerate "câh" de stânga și de statele necompetitive din sud. Căci prea solicită reforme de piață și se opun corupției refuzând ca uriașul Fond European de Relansare să conțină resurse nerambursabile.
În plus, după inițiale ezitări, Söder a îmbrățișat, chiar înainte de Merkel, ideea, paradoxal populară, a combaterii pandemiei prin restricții severe.
Spre deosebire de alți pretendenți mai "capitaliști" la șefia CDU, ca liderul renan Armin Laschet, care s-a grăbit să procedeze la relaxări, spre a nu asasina economia, sau ca inamicul politic preferat al cancelarei, Friedrich Merz, un adept al bunelor relații transatlantice, Söder a devenit, deci, popular și la stânga spectrului politic. Unde unii îl văd chiar ca posibil succesor al cancelarei.
Cine îi va demola statuia?
La fel pare să-l vadă și Merkel. Care știe nu de azi, de ieri ce vrea mulțimea. Că Söder a acceptat extravaganța pentru că are el însuși mari ambiții este cert. Dar poate că și-a asumat-o și pentru că știe el însuși, bine, ce vrea plebea.
În ce-o privește, pentru că are în continuare, ea însăși, mari ambiții și se desparte greu de putere, cancelara s-a mai afișat și se va mai afișa în varii palate.
Dar niciodată nu s-a înscenat atât de luxos și fastuos. De ce a făcut-o într-un moment mai dificil decât oricând pentru Germania, Europa și Națiunile Unite?
Viziunile vagi ale lui Merkel pentru UE
Merkel a ținut, desigur, să-și răsplătească gazda pentru înțelegere, "înnobilându-l" politic pe Söder. I-a poleit deci premierului bavarez blazonul și l-a învestit, simbolic, ca potențial succesor la ”tronul” berlinez.
Concomitent, cancelara a îmbinat plăcutul cu sceptrul. A trecut la restaurarea propriei imagini și narațiuni și la așezarea unei cărămizi durabile la edificiul propriei statui. Oare cine i-o va dărâma? Dar oare îi pasă?
Petre M. Iancu