Angela şi lungul şir al crizelor europene. Actul final

Valentin Naumescu
președinte ICDE
Valentin Naumescu este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și președintele Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Este expert independent și evaluator al Comisiei Europene în domeniul relații internaționale din 2015 și coordonatorul programului de master în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor de la Facultatea de Studii Europene a UBB Cluj. Valentin Naumescu a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) și consul general al României la Toronto (2008-2012).

Angela Markel tocmai şi-a început exerciţiul final al lungii și fabuloasei sale cariere politice, preluând, prin intermediul guvernului Germaniei, pe care îl conduce din 22 noiembrie 2005, preşedinţia semestrială a Consiliului Uniunii Europene.

Dincolo de semnificaţiile practice ale acestei suprapuneri de etape politice, simbolistica momentului este şi ea la înălţime, marcând apusul erei Merkel şi totodată pregătirea transferului spre un nou capitol şi o nouă generaţie politică germană şi europeană, o generaţie despre care nu știm deocamdată ce va dori și cum va arăta.

Cine cunoaşte istoria recentă ştie că acelaşi an 2005, în care Merkel a fost aleasă cancelar, a corespuns începutului unui lung şir al crizelor europene, inaugurat de respingerea Tratatului Constituţional al UE în referendumurile din Franţa şi Olanda, după care au urmat criza Zonei Euro din timpul recesiunii globale, criza Greciei şi a datoriilor suverane, criza migraţiei, criza Brexit-ului iar acum, iată, criza pandemiei.

Cei 15 ani ai guvernării Merkel au fost ani ai crizei/crizelor prelungite şi ai evitării în ultimul moment a dezastrului. De cel puţin cinci ori, din 2005 încoace, UE a fost pe marginea prăpastiei iar calmul, bunăvoinţa, răbdarea şi moderaţia Angelei Merkel au ajutat la salvarea Uniunii.  

În funcţia de şef al Executivului de la Berlin, în care a fost aleasă de patru ori consecutiv de către cea mai mare națiune a Europei democratice, doamna Merkel ar mai putea rămâne teoretic până la alegerile generale din septembrie anul viitor.

Asta dacă nu se va retrage cumva în primăvară, pentru a lăsa locul de mare vizibilitate unui coleg/colege cu care CDU să încerce recâştigarea alegerilor, în lunile rămase, o practică întâlnită uneori în democraţiile parlamentare, atunci când se apropie retragerea unui lider de cursă lungă, înaintea scrutinului parlamentar.

Totuşi, chiar dacă nu se va retrage în avans, este greu de crezut că după 1 ianuarie 2021 Angela Merkel va mai avea de gestionat, la nivel internaţional, ceva mai important, mai intens şi mai complex decât preşedinţia Uniunii Europene de acum.

Întâmplător sau nu, „cântecul de lebădă” al doamnei cancelar se suprapune cu un nou moment critic și în același timp crucial în istoria Proiectului European, la capătul căruia UE va ieşi sub scut sau pe scut.

La fel va reţine istoria şi ieşirea din scenă a Angelei Merkel, adică în glorie sau într-un eşec, în funcţie de deznodământul acestei preşedinţii germane complicate.

Este aproape un semn al providenţei, dacă nu al unei planificări politice europene care a împins luarea deciziilor exact în acest semestru fierbinte, sau şi una, şi alta, acela că atât de multe necunoscute care îşi aşteaptă soluţionarea s-au concentrat în următoarele şase luni.

O altă coincidență este tandemul doamnelor germane Merkel-Von der Leyen, care se cunosc foarte bine din anii în care actuala președintă a Comisiei Europene făcea parte, ca ministru al Apărării, din guvernele Merkel. Comisia și Consiliul vorbesc până la sfârșitul anului germana.

Dar ce avem în pachetul de sarcini şi provocări?

De la adoptarea Cadrului Financiar Multianual (bugetul UE 2021-2027), adoptarea pachetului financiar pentru redesarea economică post-Covid („Next Generation EU”) de 750 de miliarde de euro, încheierea negocierilor cu Marea Britanie pentru Acordul post-Brexit, până la primele contacte cu preşedintele-ales al SUA, după 3 noiembrie, clarificarea relaţiei transatlantice şi a parteneriatului strategic UE-NATO, relaţia cu China şi Rusia, un eventual al doilea val al pandemiei de COVID-19, un foarte posibil declin economic al UE şi al economiei globale, toate acestea se vor produce în timpul preşedinţiei germane a Uniunii.

Bun, înţelegem că am ratat de puţin „şansa” ca seria de evenimente cruciale de mai sus să fi fost gestionată, în numele Uniunii Europene, de doamna Viorica Dăncilă (doar două preşedinţii semestriale au fost între noi şi Germania), dar aş propune să lăsăm „tristeţea” că nu am fost noi la cârma Europei în aceste momente decisive şi să ne bucurăm că avem la timonă un lider politic puternic, experimentat, credibil, matur, raţional şi echilibrat.

Ştiu, unii ar putea spune că, în fond, este vorba de două doamne „neconflictuale”, deci nu ar fi fost o mare diferenţă…

Ceea ce urmează pe agenda UE în următoarele şase luni impune calităţi politice uriaşe ale leadershipului, de la balet diplomatic acolo unde nu se poate altfel, la viziune şi determinare pentru a ţine cârma pe direcţia corectă, şi de la moderaţie şi tact pentru atingerea consensului (sau cel puţin a masei critice decizionale) la asumarea fermă a responsabilităţii politice a celei mai mari puteri europene, atunci când grupul UE-27 pare să se împrăştie în mai multe direcţii.

Din această perspectivă, nu e deloc rău că a venit rândul preşedinţiei germane. Este nevoie acum de forţă şi coerenţă, de mijloace de convingere, de viziune şi maturitate, într-un semestru al marilor decizii ale UE.

Obiectivele UE pe termen scurt şi mediu arată pe deplin complexitatea şi gravitatea crizei pe care o traversăm, care determină ca Uniunea să îşi propună:

1. protejarea cetăţenilor şi libertăţilor UE, cu o tot mai mare conexiune între respectarea valorilor europene – inclusiv statul de drept – şi accesul la fondurile europene,

2. redresarea şi dezvoltarea economică solidă, în pofida ameninţării unei căderi economice severe în lunile următoare,

3. crearea unei Europe neutre din punct de vedere climatic şi începutul implementării Pactului Ecologic European (Green Deal), astfel încât în deceniile următoare UE să nu mai producă influenţe negative asupra mediului,

4. promovarea valorilor europene în lume, ceea ce înseamnă o politică externă şi de securitate bazată pe ordinea liberală multilaterală, păstrarea relaţiei transatlantice în centrul de priorităţi strategice dar şi soluţionări favorabile în Balcanii de Vest, Vecinătatea Estică, Orientul Mijlociu, Africa, Asia şi America Latină, acolo unde UE este implicată în dosare politice şi economice sensibile.

Nu ştim dacă şi câte din aceste patru mari obiective vor fi îndeplinite, total sau parţial.

Miza este enormă

Miza este enormă şi se referă la însăşi salvarea modului de viaţă european, într-o lume în care competiţia intensificată a marilor puteri, cu ascensiunea continuă a Chinei comuniste şi trecerea oficială a Rusiei la un regim autocrat perpetuu (incredibila cădere în genunchi a unei Rusii atât de slabe ca societate în faţa permanentizării lui Putin la conducere) înseamnă o influenţă tot mai mare a regimurilor iliberale şi autoritare şi un declin al democraţiei liberale.

Germania şi Angela Merkel se află acum într-o poziţie cheie în ceea ce priveşte configurarea viitorului UE.

Recent, de exemplu, Germania s-a opus unui spectaculos dar nesăbuit anunţ iminent al „suveranităţii strategice a UE”, propusă de Franţa şi acceptată inițial de Italia şi Spania, ceea ce ar fi însemnat ruperea de jure şi de facto a contractului istoric de încredere transatlantică, un contract reciproc avantajos, ce a furnizat garanţiile şi umbrela de securitate americană, după 1945, peste democraţiile liberale europene.

Angela Merkel a motivat refuzul arătând spre „ascensiunea globală a Chinei” şi a spus categoric că „nu este momentul unei rupturi de SUA”.

Statele Unite, bineînţeles, nu înseamnă Trump, ci prima mare putere a lumii, economică şi militară, sponsorul principal al NATO, care este structura de rezistenţă a Occidentului, şi (încă) principalul garant al securităţii europene, incluzând Europa Centrală şi de Est, rol pe care Franţa şi Germania nu îl vor putea prelua niciodată, nici ca voinţă politică, nici ca putere militară şi cheltuieli de apărare, nici ca încredere simbolică, având în vedere istoria secolului XX.

Ca fostă cetăţeană a Germaniei de Est, care a copilărit în comunismul cenuşiu al RDG şi a cunoscut vitregiile dominaţiei sovietice, Angela Merkel are acea dimensiune istorică anti-comunistă şi anti-totaliară a conştiinţei sale politice (să nu uităm că Macron era un elev de gimnaziu îndrăgostit de profesoara sa de teatru atunci când Merkel intra în politica mare a Germaniei reunificate, alături de Helmut Kohl), pe care ne-am bucura să o regăsim şi la noua generaţie politică.

Dar experienţele de viaţă şi înţelegerea politică a istoriei și Ideii Europene sunt profund diferite în cazul unui politician de 65 de ani şi al unuia de 40 de ani.

UE trebuie să ajungă până în decembrie la acorduri interne în ceea ce priveşte bugetul 2021-2027 şi planul de redresare economică Next Generation.

În total, aproape 3.000 de miliarde de euro urmează să fie împărţiţi statelor membre (ca fonduri europene directe, granturi sau împrumuturi), în cea mai mare operaţiune politică de alocare de resurse din întreaga istorie.

Nu va fi deloc simplu, atâta timp cât patru state puternic dezvoltate (Cei patru austeri/”Frugalii” Olanda, Austria, Suedia şi Danemarca propun o viziune alternativă, cu cheltuieli moderate), iar ţările sudice şi estice presează pentru alocări suplimentare.

Germania, ca de obicei, încearcă să medieze între cele două opţiuni, având interese şi într-o parte, ca mare contributor, şi în cealaltă, ca mare beneficiar al unei UE coerente, prospere şi funcţionale.

Tot până pe 31 decembrie trebuie finalizate negocierile cu Londra pentru Acordul UE-Marea Britanie post-Brexit.

Suntem în prezent în perioada de graţie dintre 31 ianuarie (Brexit-ul propriu-zis) şi 31 decembrie, încetarea definitivă a aplicării prevederilor Tratatului UE.

De la 1 ianuarie, nu va mai exista practic niciun cadru de înţelegere între UE şi Marea Britanie, o situaţie de neconceput, având în vedere substanţa schimburilor între UE şi insula britanică.

Nu demult, negociatorul şef european anunţa că nu există progrese semnificative în negocierile Bruxelles-Londra. Şi aici atitudinea germană pozitivă şi constructivă, în particular a Angelei Merkel, este aşteptată cu încredere şi speranţă.

Mi-e greu să cred că doamna Merkel va lăsa relaţia UE-Marea Britanie fără un Acord post-Brexit, deşi sunt mulţi care spun că britanicii ar merita o lecţie dură din partea europenilor.

Pe dimensiunea de politică externă şi de securitate, vârstnicul socialist Borrell, Înaltul Reprezentant, pare complet depăşit de situaţie. Anti-american ca toţi socialiştii şi tentat de apropieri amabile (sau interesate?) de China şi Rusia, lui Borrell trebuia să i se ceară ferm demisia atunci când a vorbit de „dilema UE de a alege în viitor între SUA şi China”.

UE nu poate avea dileme în a alege între o democraţie liberală care i-a garantat securitatea şi dezvoltarea paşnică după 1945 şi regimul comunist mincinos şi abuziv al Chinei expansioniste.

Şi la acest capitol, realismul şi echilibrul Angelei Merkel pot ajuta în găsirea drumului european corect. Acesta este, foarte probabil, penultimul articol pe care îl scriu despre ce a însemnat şi înseamnă guvernarea Merkel, începută în 2005, pentru salvarea şi stabilitatea Uniunii Europene.

Ultimul îl voi scrie la anul, după ce actul final al lungii ei navigări printre aisbergurile crizelor europene se va fi terminat, fie printr-un naufragiu cum vedem o dată la o sută de ani, fie printr-o andocare în siguranţă a navei UE, într-un port al speranţelor, încrederii regăsite şi începutului unei necesare revizii a grandiosului Proiect European, de către noua generaţie.