Româncele care îngrijesc bătrâni în Occident aduc sume impresionante de valută în țară. Cu toate acestea, sunt ignorate de autorități și lăsate în voia unei industrii în care mulți samsari își fac singuri legea.
Dacă nu plouă, bărbații din micul oraș cu nume proletar Oțelu Roșu, de la marginea județului Caraș-Severin, se strâng, între două mese, în parcul din centru și-și pun la un loc singurătățile. Soțiile lor sunt duse în Germania să îngrijească bătrâni. Lipsesc o lună, două. Alteori, mai mult.
Oțelu Roșu a fost în anii comunismului o zonă monoindustrială. Privatizarea combinatului siderurgic și managementul defectuos au dus la disponibilizarea a aproape un sfert din populația orașului.
Fără vreo experiență antreprenorială, foștii angajați s-au orientat spre unul dintre domeniile care păreau atunci cel mai puțin riscante și atractive: îngrijirea bătrânilor în Europa de Vest, în special în Germania.
Contributorii anonimi
În România sunt aproape 2.000 de angajatori care, într-un fel sau altul, duc oameni la muncă în Occident, inclusiv îngrijitoare și îngrijitori.
Câți anume? Greu de estimat. Piața este foarte volatilă.
Angajații se mută de la o firmă la alta și pentru zece euro în plus, după cum ne-a explicat administratorul unei firme din domeniu.
Departe de casă, printre străini care vorbesc o limbă din care până de curând nu știau o boabă, românii plecați să îngrijească bătrânii altora au, nu de puține ori, probleme de adaptare și chiar cedează nervos. În astfel de situații, diferența o poate face arta angajatorului din România de a-i susține de la distanță moral.
Dacă nu știi să-ți ții angajații aproape, aceștia vor pleca la concurență, mai ales că piața nu duce lipsă de ofertanți.
120.000.000 de euro care intră lunar în România
Este destul de complicat să ai o imagine clară a numărului de români care muncesc ca îngrijitori în Germania. Autoritățile de la București au dificultăți în a estima cifrele reale ale migrației și, prin urmare, o proiecție realistă a banilor pe care această industrie îi aduce în România este o operațiune complicată.
Putem să aproximăm că sunt peste 120.000.000 de euro care intră lunar în țară.
Claudia Portik a început să lucreze în Germania de la 17 ani, pe vremea când „Pflegerinele”, adică îngrijitoarele din România, erau angajate la negru. Și-a urmat acolo mama. Au lucrat amândouă fără să beneficieze de protecție socială sau de garanția că nu vor fi escrocate.
După 15 ani, Portik este patroana unei firme din Oțelu Roșu, Arbeit Grup SRL, și are 60 de contracte cu îngrijitoare din Timiș, Hunedoara, Sibiu, Maramureș, Brașov sau din județele Moldovei, pe care le trimite în Germania.
La sediul firmei lucrează alte două femei care au muncit la negru în Germania.
„Exact ca în telenovele, eram fată în casă, îngrijeam de bătrână, dar făceam și de mâncare, mergeam la cumpărături”, ne-a spus una dintre ele.
După aderarea României la UE, Germania a deschis piața muncii pentru români, iar lucrurile s-au schimbat radical.
Anunțurile publicate de Arbeit Grup și, în general, de alte firme similare garantează plata în țară a „taxelor spre statul român”, adică „sănătate + vechime + impozit”.
Contractul de muncă stipulează că salariul lunar este cel minim pe economie, adică 2.230 de lei la data documentării.
Munca peste program sau în zilele nelucrătoare se compensează cu ore libere plătite sau cu un spor la salariu.
Banii cei mai mulți vin, însă, din diurnă, aproximativ 40 – 50 de euro. Astfel, venitul lunar poate ajunge, în funcție de dificultatea cazului sau calitățile îngrijitoarei, până la 1.900-2.000 de euro net.
Niciodată mai puțin de 1.400, însă.
Banii sunt livrați în conturi deschise acasă, în România. Se întâmplă destul de des ca îngrijitoarele să aibă soți care dețin controlul asupra bugetului familiei.
În astfel de cazuri, ele își trăiesc săptămânile petrecute printre străini la limita subzistenței.
„Le mai dau un ban de buzunar nemții, mai ales când sunt mulțumiți de treaba pe care o fac. Uneori zece euro pe zi, alții, mai generoși, le pot da și o sută deodată. 90% pleacă cu o valiză în Germania și vin cu trei-patru”, ne-a povestit unul dintre angajatori.
În general, banii sunt cauza și celor mai multe dintre tensiunile care apar între firmele angajatoare și personalul plecat în străinătate, dar și între diverși asociați în afacerea cu intermedieri.
În decembrie 2020, Inspectoratul Teritorial de Muncă (ITM) Caraș-Severin a primit o reclamație împotriva Arbeit Grup.
Petiționara se plângea că nu fusese plătită pentru orele suplimentare și că avusese un regim de muncă non-stop.
Inspectorii ITM nu au putut proba toate acuzațiile, dar au amendat Arbeit Grup pentru „muncă la negru” din cauza unui contract înregistrat cu întârziere.
Reprezentanții firmei au contestat în instanță decizia și susțin că au toate dovezile care le demonstrează nevinovăția.
Au întârziat, spun, pentru că nu aveau cum să înregistreze contractul de muncă în weekend. Mai mult, o acuză pe fosta angajată de prejudicii de imagine și chiar de șantaj.
Claudia Portik ne-a explicat că, după ce firma i-a fost batjocorită în grupurile de Facebook ale românilor care îngrijesc bătrâni în Germania, mai multe angajate au renunțat la colaborarea cu Arbeit Grup.
„Mi-a vorbit urât și mi-a făcut firma de râs. A adus firmei mele un renume rău fără motive întemeiate. Am fost traumatizată. Eu m-am chinuit mult să ajung aici. N-o iert pentru nimic în lume pentru ce ne-a făcut. Am avut sute de angajați și asta e singura plângere”, a răbufnit Portik, care ne-a pus la dispoziție înregistrări audio în care fosta angajată amenință și înjură.
Controalele Inspecției Muncii făcute în primele trei luni ale lui 2021 la nivel național au scos la iveală foarte multe abateri.
Au fost efectuate 816 controale în urma cărora 176 de angajatori au fost sancționați, totalul amenzilor fiind de peste 800.000 lei.
Nouă firme plasau forță de muncă în străinătate fără să se fi înregistrat la ITM, așa cum prevede legea.
În alte cazuri, s-a constatat interpunerea ilegală a unor intermediari. Inspecția Muncii a dat în județul Caraș-Severin cele mai multe amenzi, un sfert din totalul la nivel național.
„În România merge absolut orice”
Subiectul intermediarilor este unul sensibil și a fost discutat în 2020 între ministerele Muncii din Germania și România. Berlinul încearcă să elimine abuzurile asupra angajaților, inclusiv a celor detașați din străinătate.
Nu este doar un interes social, ci și unul economic, pentru că se urmărește scoaterea de pe piață a serviciilor prestate la preț de dumping.
Ca și în cazul românilor care pleacă să lucreze în abatoare sau sezonieri în construcții ori agricultură, și cei care îngrijesc bătrânii sunt adesea puși în situația de a semna contracte într-o limbă pe care nu o cunosc, mai reiese din datele pe care le-am obținut de la Ministerul Muncii din România.
Arbeit Grup așteaptă decizia judecătorilor în litigiul său cu ITM Caraș-Severin, dar procesul va mai dura. Pe de altă parte, fosta angajată care a reclamat firma Claudiei Portik la autorități este în conflict și cu BetreuungPlus24 SRL, o societate comercială din același domeniu, înregistrată tot în Caraș-Severin.
BetreuungPlus24 a fost înființată într-un mic sat de lângă Caransebeș, oraș aflat la 20 de km de Oțelu Roșu, în decembrie 2019.
Inițial, asociații au fost Călin Fiat și o „nămțoanie”, cum ne-a spus socrul lui Fiat, bătrânul care deține casa unde figurează firma.
„Nămțoania” este Sandra Lutz din Nürnberg și, împreună cu soțul ei, Alexander Lutz, se ocupă de plasarea în Germania a îngrijitorilor români, în special în landul Bavaria.
Ei țin legătura cu familiile de acolo, în schimbul unui comision stabilit în funcție de contractul încheiat pentru fiecare îngrijitor.
În decembrie 2019, când familia Lutz s-a asociat cu Fiat, numai în județul Caraș-Severin erau aproape 60 de firme specilizate în trimiterea de personal la îngrijit bătrâni în străinătate.
Prietenia româno-germană de la BetreuungPlus24 nu a durat mult.
În ianuarie 2021, Călin Fiat a fost îndepărtat din firmă atât scriptic, cât și fizic, așa că a decis să-și deschidă altă afacere în același domeniu.
Despre fostul său partener, el ne-a declarat că Lutz a insistat să înființeze o firmă în România, convins fiind că aici „merge absolut orice”.
Inițial l-a apreciat pe Lutz pentru aptitudinile mercantile, mai ales că acesta lucrase la una dintre cele mai mari firme europene din domeniu.
Fondată la Varșovia în 2004, compania la care activase Lutz plasează în Germania sau Marea Britanie aproximativ 40.000 de îngrijitori de bătrâni sau bone din Polonia, Bulgaria și România.
Până să intre în afacere, Fiat a reparat vagoane, a fost administrator de rețea și, în timpul crizei economice din 2007-2009, a plecat în Germania la o mătușă.
Și-a găsit de lucru ca Hausmeister, adică administrator tehnic al unui imobil.
A învățat germana, dar a decis să se întoarcă în România pentru că „singur nu aduni nimic acolo, dai banii câștigați pe chirie”.
Acasă a început să lucreze într-un birou de contabilitate unde l-a întâlnit pe viitorul său partener.
„Eu aduceam femeile la Caransebeș să citească contractul, să-l semneze și să plece. Familia din Germania plătea în contul firmei de aici între 2.200 și 3.700 de euro, în funcție de cât de bolnav era pacientul. De aici se plătea comisionul către Lutz”, ne-a explicat Fiat cum funcționa afacerea.
Deplasările în Germania durează în medie două-trei luni pentru că îngrijitoarele nu rezistă fizic și psihic.
În plus, dacă lucrează acolo mai mult de șase luni, trebuie să se înscrie la Fiscul german. Iar asta nu este, financiar vorbind, rentabil.
Cele mai multe pleacă în februarie pentru a veni acasă de Paști sau ajung în Germania toamna pentru a se întoarce în decembrie în România.
„În general, nu se muncește mai mult de opt ore. Niciuna nu poate să spună că a lucrat 12 ore non-stop. Și nu reziști să lucrezi 24 din 24”, a mai adăugat Fiat.
Tensiunile dintre el și partenerul german au pornit de la împărțitul profitului: „Lutz a vrut să aducă 70 de contracte din Polonia pe firmă, dar nu a mai vrut să împartă profitul cu mine. Își lua 15% fără să facă nimic, plus jumătate din profitul firmei din România”.
Fiat l-a mai acuzat pe Lutz că impunea aparținătorilor din Germania o clauză de 10.000 de euro cu care îi amenința dacă intenționau să renunțe la el.
În astfel de situații, îngrijitoarele au cel mai mult de suferit. De multe ori, contractele sunt mutate de pe o firmă pe alta și nu rareori au loc abuzuri.
Supărat pe fostul său partener, Fiat ne-a explicat că Lutz a forțat angajatele de la BetreuungPlus24 să demisioneze sub pretextul închiderii firmei.
Cele care au refuzat au fost concediate. Una dintre ele pare a fi și îngrijitoarea care a avut probleme cu firma din Oțelu Roșu.
Fiat nu cunoaște însă detaliile acestui caz, ivit după ce a fost scos din afacere.
„Ich bin korrekt”
Multe dintre româncele care pleacă în străinătate la îngrijit bătrâni o fac fără a avea experiență în domeniu, dar sunt tentate de banii pe care, altfel, nu i-ar putea câștiga în țară.
Odată ajunse acolo, realizează ce muncă grea și-au ales să facă. Unele cad în depresie și, chiar dacă ar dori să vină acasă, nu o fac, pentru că nu pot renunța la salariu.
„Pădure fără uscături nu există”, ne-a spus Monalisa Panaitescu, patroana unei firme din Deva care activează în domeniul îngrijirii bătrânilor. „Sunt și femei care merg acolo, fură de prin casă și pleacă. Sau se îmbată zilnic, este chemată Poliția. Angajatorul din România este răspunzător de daunele produse de îngrijitoarele pe care le detașează în alte țări”.
Panaitescu a intrat în domeniul îngrijirii bătrânilor în 2011, după ce a întâmpinat dificultăți în a găsi pe cineva care să se ocupe de mama ei. A înființat Crucea Galbenă SRL, specializată în calificarea și plasarea îngrijitorilor de bătrâni în România.
În 2014 a primit o ofertă de colaborare cu Germania. Atunci, printr-o fostă îngrijitoare din Deva devenită ea însăși recrutoare, l-a cunoscut pe Alexander Lutz.
Colaborarea, care la propunerea germanului a funcționat pe o înțelegere verbală, s-a sfârșit cu scântei în instanță pentru comisioane de aproximativ 25.000 de euro. Lutz, ne-au spus juristul și patroana de la Crucea Galbenă, a falsificat facturi.
Rolul neamțului era următorul: trimitea pacienților germani facturile și după încasarea banilor de către Crucea Galbenă își lua comisionul. Acesta varia între 16% la contractele de până în 3.000 de euro și 20% peste această sumă. În paralel cu acest comision, susține Panaitescu, Lutz mai trimitea familiilor germane și o factură lunară pentru servicii de intermediere.
La scurt timp de la începerea colaborării, a fost surprinsă de modul de operare al lui Lutz când a venit vorba despre protecția datelor cu caracter personal ale clienților. Partenerul ei nu folosea vreun soft de protecție a informațiilor medicale ale clienților, ci le trimitea prin WhatsApp. „M-am trezit cu facturi falsificate. Folosea antetul Crucea Galbenă, dar coordonatele bancare erau ale lui”, ne-a relatat Panaitescu.
Intervențiile financiare ale lui Lutz au provocat complicații contabile pentru Crucea Galbenă. Consilierul juridic al firmei ne-a explicat că nu mai știa cine a plătit și cine nu, motiv pentru care firma din România a început să trimită somații clienților din Germania pentru facturi neplătite. Unii au achitat, alții nu.
Partenerul german insista să repete „ich bin korrekt”, își amintește, revoltată, Panaitescu.
„Lasă-mă pe mine să spun că ești corect. Unii chiar cred că dacă domnul Lutz e neamț și eu sunt româncă, din start eu sunt o posibilă infractoare în fața cetățeanului german.
Nici neamțul nu mai e neamț. Toți nemții au mentalitatea că ei sunt superiori și au tendința să exploateze chestia asta că noi, aici, trebuie să stăm ghiocel și să răspundem la comenzi.
Și din partea noastră e un servilism pe care nu o să-l înțeleg niciodată. Nu sunt inferioară că m-am născut în România. Mie nu-mi place să le spun săru’ mâna doar pentru că m-am născut în România”.
Îngrijitoare ca la concursuri de miss
Problema cu Lutz nu este singura cu care s-a confruntat Panaitescu. A avut tot felul de angajate care i-au făcut diverse surprize neplăcute: „Una a băut vinul de colecție al familiei. Alta s-a pus să bată cuie în termopan, să pună o pătură, după ce bătrâna de care îngrijea i-a zis să facă întuneric în cameră.
Una m-a sunat de la poliție, unde ajunsese pentru că furase niște linguri de lemn, să-i plătesc o cauțiune de o mie de euro. I-am spus că nu are decât să stea acolo.
I-am virat salariul, să achite familia ei cauțiunea. Pentru termopan am plătit 340 de euro, vinul de colecție a fost 1.700 de euro”.
Dificultățile materiale și conjugale își pun amprenta asupra îngrijitoarelor care muncesc în Occident.
Nu puține au datorii acasă, pleacă în Germania de cele mai multe ori fără un ban la ele și nu au acces la salariul pentru care muncesc din greu.
„Au soți puturoși, iar cardurile rămân la ei sau la copii. Nu e o muncă pe care o face oricine și nu e ușoară. Nu pot rezista mai mult de trei luni. După trei luni, o iei razna”, ne-a explicat șefa de la Crucea Galbenă.
Firma ei are un psiholog care le ajută să treacă peste situațiile critice, peste apăsările depărtării de casă.
În schimb, Călin Fiat nu își permite un psiholog, așa că își ajută angajatele cum se pricepe mai bine și din experiență.
La fel procedează și Claudia Portik și colegele ei pentru că știu ce înseamnă nevoile femeilor plecate, pentru că au trecut prin asta.
De câțiva ani, pretențiile familiilor germane în ceea ce privește îngrijitoarele devin tot mai simandicoase.
„Cer să fie slabă, că dacă e grasă se mișcă greu și probabil mănâncă mult. Să aibă toți dinții în gură. Parcă e concurs de miss. Eu nu am matriță. De unde să le scot?
Pe una nu mi-a acceptat-o că avea părul roșu. În plus, trebuie să aibă între 25 și 60 de ani. Dacă au peste 60 de ani, aparținătorii consideră că nu se descurcă, că pot avea diverse boli sau că se pot îmbolnăvi în timp ce îngrijesc pacientul”, a enumerat Panaitescu câteva dintre solicitări.
De cealaltă parte, și îngrijitoarele cu experiență au pretențiile lor: pacientul să locuiască singur în casă, ele să se ocupe de cumpărături, să aibă două ore pe zi liber, să nu muncească sâmbăta, să poată dormi noaptea pentru că unii pacienți cu probleme necesită îngrijire și pe timpul nopții. În plus, unele nici nu acceptă un salariu mai mic de 1.800 de euro.
Sute de firme românești se întrec în plasarea către partenerii germani de îngrijitori.
Intermediarul german negociază valoarea contractului cu familia pacientului și poate colabora cu mai multe firme din România.
Le transmite acestora descrierea cazurilor și cerințele, primește din România CV-urile îngrijitoarelor, prezintă opțiunile și apoi comunică decizia luată de familiile pacienților.
Pandemia de COVID-19 a dus la creșterea costurilor pentru firmele românești.
Îngrijitorii trimiși în Germania trebuie testați la plecarea din România. În plus, sunt familii germane care cer un test și la sosirea acolo.
„Ei pretind test PCR pentru îngrijitoare, dar eu nu pot să îl oblig pe pacient sau pe familia acestuia să-mi prezinte unul similar. De unde știu că nu-mi îmbolnăvește angajata? Și din punctul acesta de vedere suntem considerați lumea a treia”, a precizat, intrigată, Panaitescu.
Potrivit Guvernului României, jumătate de milion de români pleacă anual să muncească sezonieri în străinătate. Îngrijitoarele nu sunt lucrători sezonieri. Ele au contract pe perioadă nederminată în România, iar când vin acasă figurează în concediu fără plată.
Bunăstarea muncitorilor români din străinătate prezintă interes pentru guvernanți doar la nivel declarativ. Ca să dea bine la imagine.
Legea pentru muncitorii români în străinătate a fost modificată la sfârșitul lunii aprilie 2021 printr-o ordonanță de urgență fără ca Ministerul Muncii să aibă o consultare reală cu părțile implicate, a observat cotidianul Libertatea.
Organizațiile care reprezintă interesele îngrijitoarelor române au fost ignorate complet de Ministerul Muncii condus de Raluca Turcan.
Deutsche Welle a solicitat un punct de vedere lui Alexander Lutz și avocatului care îl reprezintă în România. Până la ora publicării acestui material nu am primit niciun răspuns.
Citește și:
