Căsnicia europeano-turcă traversează o criză severă. Mai poate fi salvat ceva? Conducerea la vârf a UE vede o mică şansă după vizita la preşedintele Turciei, pe care ar trebui să o fructifice.
Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, este un politician pragmatic. El vrea să-şi conserve puterea şi să-şi impună interesele.
Nu are mai nimic a face cu valorile, mai ales cu valorile europene, ceea ce nu-l deosebeşte prea mult de alţi autocraţi de pe glob. Erdogan atacă verbal UE şi SUA, se pune bine cu Moscova şi Beijingul, provoacă Ciprul şi Grecia, cârteşte împotriva NATO, după bunul său plac.
Pentru reprezentanţii la vârf ai UE, care au discutat marţi la Ankara cu Erdogan, acest preşedinte adesea imprevizibil este un partener de dialog cu adevărat dificil.
Şefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, şi preşedintele Consiliului European, Charles Michel, au putut folosi destinderea de scurtă durată, foarte sensibilă şi superficială, existentă în relaţiile cu Turcia, pentru a reînnoda firul discuţiilor.
Erdogan a îngheţat pentru moment disputa cu statele membre ale UE Grecia şi Cipru vizând zăcămintele de gaz şi frontierele maritime.
În schimb, UE nu a adoptat sancţiuni împotriva Turciei şi a oferit tratative pentru reformarea uniunii vamale care are deja o vechime de 25 de ani.
Dependenţă reciprocă
Oaspeţii de la Bruxelles, care s-au întâlnit personal cu Erdogan ultima oară acum un an, evoluează în context într-o încrengătură foarte complexă compusă din interese strategice şi interdependenţe.
UE este de acord cu noua administraţie din SUA că este nevoie în continuare de Turcia în interiorul NATO, ca bastion împotriva Rusiei şi Iranului.
De aceea, calitatea Turciei de membră a NATO nu este pusă sub semnul întrebării şi se face aproape orice pentru a împiedica o şi mai mare apropiere a lui Erdogan de omologii săi autocraţi de la Moscova şi Beijing.
Uniunii Europene îi este clar că are nevoie de Turcia pentru a limita cât de cât imigraţia din Siria, Afganistan, Pakistan, Irak şi Iran.
La rândul ei, Turcia are nevoie de relaţii cât de cât funcţionale cu UE, cel mai mare partener comercial al său, dar şi cu SUA, pentru a-şi menţine pe linia de plutire economia care şchioapătă ca urmare a pandemiei de coronavirus.
Noua administraţie din SUA, condusă de Joe Biden, măreşte presiunile la adresa lui Erdogan.
Sancţiunile împotriva cumpărării, de către Erdogan, a unor rachete antiaeriene ruseşti, rămân în vigoare. Preşedintele Biden manifestă răceală faţă de Turcia, spre deosebire de predecesorul său, Donald Trump.
Politicianului pragmatic Erdogan îi este clar că nu poate supravieţui în funcţie lipsit complet de aliaţi şi prieteni.
De aceea, s-a arătat dispus să poarte convorbiri cu UE, şi nu fiindcă l-ar interesa criticile legate de încălcări ale drepturilor omului sau privind retragerea din Convenţia de la Istanbul privind violenţa împotriva femeilor.
Inversarea tendinţei actuale
De la tentativa de puci care a avut loc în Turcia în 2016, relaţiile cu UE sunt continuu la pământ.
Doar printr-o singură vizită la Ankara, reprezentanţii la vârf ai UE nu vor reuşi să repare nimic. Dar poate ar reuşi măcar să iniţieze o inversare a tendinţei.
A vorbi despre o "agendă pozitivă", aşa cum a făcut preşedintele Consiliului European, Michel, este prematur. Mai întâi trebuie sondat dacă Turcia ar fi dispusă să se reapropie de standardele europene. Va fi un proces laborios, dar discuţii în acest sens au fost convenite.
Tuturor participanţilor le este clar că Turcia nu va putea adera la UE niciodată în starea în care se află astăzi. Negocierile de aderare nu au început niciodată cu adevărat. Fiindcă Turcia nu recunoaşte Republica Cipru, care este membră a UE, şi menţine sub ocupaţie o parte a teritoriului acestui stat.
Sub aspect politic ar fi, desigur, corect, ca negocierile de aderare să fie în sfârşit abandonate, după 16 ani de stagnare, aşa cum cer Austria şi numeroşi europarlamentari conservatori.
Dar asta nu ar ajuta pe nimeni. Atâta timp cât Erdogan are şi cel mai mic interes pentru continuarea acestor negocieri fantomatice, UE nu ar trebui să dea din mână această carte în partida de poker cu Turcia.
Poate că Ursula von der Leyen şi Charles Michel vor trebui să mai aibă răbdare până în 2023. Atunci autocratul Erdogan va candida pentru un nou mandat. Şi nu este sigur că va ieşi învingător, în ciuda modificării legilor electorale şi a golirii de conţinut a statului de drept.
Autor Bernd Riegert
