Poate unii nu observă vreo legătură între cele două momente, despărțite între ele de un timp lung – peste o jumătate de secol. Și totuși ele au un numitor comun. Acest feroce numitor comun se numește tancul sovietic, devenit între timp tancul rusesc.
Cu tancul sovietic s-au trezit într-o dimineață praghezii pe străzi, l-au văzut venind sub pretext că este tanc prieten, l-au văzut cum îi scot brutal din palatul guvernamental pe aducătorii primăverii, cum instalează în loc un guvern pro-rus și cum, în locul mult speratei primăveri, coboară peste țară o iarnă rusească, ceva ca în Siberia.
Întâmplător, am vizitat Praga la numai câteva zile de la evenimente. N-am cuvinte să redau aversiunea manifestată în acele zile de praghezi la adresa sovieticilor și n-am cuvinte să pot reda afecțiunea lor sinceră pentru români – sigurii care atunci au refuzat ferm să participe la mascaradă.
Nu mă feresc să afirm că, în câteva zile, simpatia pentru români, care îndrăzniseră să le spună sovieticilor „niet”, s-a întins în toată Europa.
Trebuie să recunosc că, în fășia de peste Nistru, ceva mai mare decât un județ de-al nostru, situația este puțin diferită. Praghezii îi priveau cu aversiune pe „prietenii” sovietici. Pentru „nistreni”, tancurile rusești sunt garanția că Republica Moldova nu-i va alipi de România. Lor le-ar displace așa ceva. Preferă tancurile.
Este și de înțeles. Acolo nu-i ca în dreapta Nistrului. Populația românofonă, cei care își zic moldoveni, sunt în minoritate. Statistica arată că pe fâșia „nistreană” locuiesc 32,04% românofoni (moldoveni) și 59,19% rusofoni (ruși și ucraineni). Este firesc ca rusofonii să fie mai atrași de patria-Rusia decât de patria-România.
Examenul greu pentru Maia Sandu este să convingă acești rusofoni, pe care – trebuie s-o recunoaștem – nu-i atrage deloc România, că vocația domniei sale este una proeuropeană, că Republica Moldova se va apropia de România doar în cadrul parcursului european al politicii în viitor.
Pare o muncă de Sisif, dar nu este deloc așa. Populația autointitulatei Republici Moldovenești Nistrene (nerecunoscută de nimeni în lume în afară de Rusia) are incomparabil mai multe valențe spre Europa decât spre Rusia. Păstrând proporțiile, simte aceleași atracții europene ca Ucraina sau Belarus.
Tinerii „nistreni” studiază deja în școli europene, oamenii de afaceri înțeleg că acolo sunt sursele prosperității, turiștii au simțit și ei marea diferență est/vest.
Dacă populația regiunii va înțelege că valențele doamnei Maia Sandu sunt în primul rând proeuropene și numai în paralel pro-românești, atunci războiul este aproape câștigat.
Mesajul transmis de Maia Sandu după alegerile prezidențiale
Ar fi suficient ca populația rusofonă de acolo să înțeleagă că opțiunea rusă le-ar deschide drumul călătoriilor spre Moscova, fostul Leningrad și fostul Stalingrad, iar opțiunea europeană le va deschide drumul spre Paris, Londra, Berlin Viena, Madrid, Lisabona, Bruxelles, Strasbourg, Munchen și întregul spațiu european, inclusiv București.
Nici România nu este prea interesată într-o „Unire” făcută rapid și nechibzuit. Capacitatea economică a României nu se poate compara cu cea a Germaniei anilor ’90, care a reușit să absoarbă mizeriile fostei RDG, cu forța sa economică.
Nu vreau să supăr pe nimeni, dar România nu se poate impune cumva cu o persoană de talia lui Helmut Kohl, rămas ca reper în istorie pentru tactul cu care a abordat problema discret, fără abordări politicianiste și a dus-o tot atât de discret la un bun sfârșit.
Ce poate să înalțe mai bine memoria lui Helmut Kohl decât modul, tot discret, cum a descoperit în modestele laboratoare de chimie din RDG o cercetătoare necunoscută, cum a adus-o în lumina reflectoarelor și a prezentat-o publicului, făcând din ea demnul său urmaș, Angela Merkel?
Revenind la Republica Moldova, trebuie să recunoaștem că o eventuală nouă Unire este departe și, dacă ea se va face, atunci va fi cu siguranță și cu accepțiunea populației „nistrene”.
Îmi sună ca un crez cuvintele doamnei Maia Sandu rostite cu privire la așa zisa Republică Nistreană: „Eu sunt împotriva federalizării Republicii Moldova. Nu sprijin ideile pe care le-a propus Dodon şi partidul său (…) Sunt convinsă că noi vom găsi un format de soluţionare a conflictului. Acesta trebuie să includă evacuarea integrală a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova”.
Formatul este simplu. Fără federalizare și fără trupe ruse. Ținutul de peste Nistru nu are cum să se constituie nici ca stat separatist independent, nici ca unul federal. Niciun metru pătrat de pământ de dincolo de Nistru nu este acreditat istoric în niciun fel. N-a domnit acolo nici Ștefan cel Mare, nici Alexandru cel Bun, Vasile Lupu sau Lăpușneanul.
Nimeni nu s-ar fi gândit la o Moldovă peste Nistru, dacă nu i-ar fi venit lui Lenin ideea să creeze o așa numită Republică Sovietică Moldovenească, un fel de amenințare la adresa României, cu privire la revendicarea Basarabiei.
Ca urmare acestui moft al lui Lenin, vorbim astăzi de nistreni, de un stat nistrean și de nevoia gestionării acestui stat. Cum să-l gestionezi altfel, decât numai ca parte a Republicii Moldova?
Nutresc convingerea că acești oameni care își spun „nistreni” nu sunt atât de neclintiți în opțiunea lor, așa cum par. Gândesc că sunt maleabili. Memoria mă duce la un trecut nu prea îndepărtat.
O poveste din copilărie
Sunt născut în Chișinăul interbelic, atunci când Basarabia era inclusă în regatul României. Acolo mi-am petrecut adolescența. I-am cunoscut pe ruși, pe români, pe ceilalți mulți aparținători ai altor etnii, căci Chișinăul interbelic era un oraș cosmopolit.
Românii erau cei mai numeroși, dar nu constituiau o majoritate absolută decât în mediul rural. Populația rusofonă avea o pondere mare în orașe. Totuși, nu țin minte în adolescența mea să fi existat vreo tensiune între rusofoni și românofoni.
Dimpotrivă, vorbitorii de limba rusă se făceau prieteni cu românii, ca să plece împreună în concediu la Mamaia, Balcic, Bușteni, Sinaia, la Băile Herculane sau la Vatra Dornei. Singuri nu s-ar fi descurcat cu limba lor rusă.
Eram copil studios și căutam bibliotecile din oraș. Administrația românească nu reușise să instaleze biblioteci atrăgătoare și bine dotate. Am accesat bibliotecile rusești. Citeam limba rusă curent și mă fascina Pușkin, Gogol, Cehov.
De la bibliotecarul de acolo am aflat că Pușkin se împrietenise cu Negruzzi al nostru, sugerându-i să scrie un roman pe formatul romanelor sale Dama de Pică și Dubrovski, respectiv folosind motto-uri percutante în fața fiecărui capitol.
Așa a scris Negruzzi primul roman în limba română, impresionantul Alexandru Lăpușneanu și ne minunăm încă și azi cât sunt de izbitoare motto-urile sale: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, „Ai să dai samă, doamnă”, teribilul „Capul lui Moțoc vrem” și faimosul „De m-oi scula, pre mulți am să popesc eu!”.
Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar parcă aș zice că astăzi nu găsim printre noi oameni de litere, la asemenea niveluri cum fuseseră în secolul al XIX-lea cei doi prieteni, rusul Pușkin și românul Negruzi.
Iar dacă ei fuseseră prieteni atunci și n-au ținut seama de etniile lor, atât diferite, cum de a intrat între timp dihonia într-un ținut unde altădată nimeni nu îndrăznea să tulbure pacea și liniștea?
La ce ne putem aștepta de la noul președinte al Republicii Moldova, Maia Sandu
Am multă încredere în capacitatea doamnei Maia Sandu și port nădejde în înțelepciunea ei. Cred că înțelepciunea o va îndemna să-i convingă pe toți locuitorii țării că nu există un drum european și unul rusesc, cum cred unii.
Pentru Republica Moldova, există doar un drum. Drumul începe, așa cum foarte înțelept se pronunța chiar domnia sa, cu evacuarea integrală a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. Asta nu trebuie s-o ceară doamna Maia Sandu. Trebuie s-o ceară chiar nistrenii, atunci când dânsa îi va convinge că nu există altă cale decât cea europeană.
Pe această cale, a demarat cu greu Ucraina, nu pornește motorul Belarus, dar vor reporni și ele în forță, când vor vedea cum înflorește primăvara la Chișinău.