Recenta alegere a unui nou președinte în Republica Moldova, doamna Maia Sandu, nu este o surpriză. Populația eterogenă a ținutului este tot mai atrasă de valorile europene și tot mai dezamăgită de unele speranțe pe care și le pusese în oferta uriașului potentat de la Răsărit.
Alegerile au fost percepute în plan extern ca un adevărat referendum privind direcția țării: Rusia sau Uniunea Europeană.
Poate acesta este cel mai important mesaj european pe care îl transmite către lume electoratul Republicii Moldova, alegându-și ca nou președinte pe militanta Maia Sandu.
Mesajul este și unul pro-românesc sau numai pro-european?
Nu m-ar preocupa aspectul din subtitlul de mai sus, dacă nu m-ar fi sensibilizat pasiunea cu care unii comentatori înțeleg alegerea doamnei Maia Sandu ca semnal spre o nouă Unire, iar alții punctează insistent opțiunea exclusiv europeană a noului președinte moldovean, fără vreo referire la România.
Asemenea comentarii mi se par toxice.
Valențele europene ale Moldovei de peste Prut sunt totuna cu opțiunea românească. România face parte din Uniunea Europeană, cine vorbește de UE vorbește de România, iar în ziua – deocamdată necunoscută – când Republica Moldova va face parte din UE, spațiul comun european va estompa simțitor granițele dintre state.
Pe de altă parte, ar fi incorect să nu recunoaștem că un numit orgoliu al moldovenilor se impune a fi respectat. Ei știu, ca și noi, cuvintele cronicarului Ureche, care vorbea „de neamul moldovenilor” și „de limba moldovenească”, precizând despre această limbă că „din multe limbi este făcută, măcar că de la Râm ne tragem...”.
Fără îndoială că spunând „măcar” cronicarul își exprima nedumerirea asupra faptului că limba moldovenească se trage tot de la „Râm”, ca și cea românească, amândouă cam la fel, dar diferit denumite.
În plus, nimic nu este mai provocator pentru mândria moldovenilor basarabeni decât impunătoarea statuie a lui Ștefan cel Mare, amplasată pe superba esplanadă din fața „Grădinii Publice” (Cişmigiul Chișinăului), cu o uriașă cruce ridicată spre slăvi într-o mână și cu cealaltă mână sprijinită pe spadă, parcă anume ca să amintească lumii că el este cel pe care papa îl numise „atletul creștinătății”.
Este singura statuie din spațiul ex-sovietic care, în ciuda puternicului mesaj național și al celui creștinesc, n-a căzut pradă ateilor bolșevici. Chiar și sovieticii comuniști s-au temut să atingă o coardă atât de sensibilă a moldovenilor, precum simțul lor de urmași ai răzeșilor lui Ștefan Vodă, a cărui personalitate emoționa Europa toată.
Românii basarabeni își zic și astăzi moldoveni. Concret, la recensământul din 2014 – cel mai recent - 75,07% din locuitori s-au declarat moldoveni și 7,01 români. Este o realitate de netăgăduit și ar fi lipsit de tact să le tulburăm simțămintele.
Nici nu putem. Nu mai există astăzi un Cuza Vodă, să stea la taifas cu moș Ion Roată și să-l convingă cum este mai bine. Când am zis că nu există, m-am referit și la dreapta Prutului și la „țara dintre râuri”.
Cu titlu de divertisment, îmi permit să relatez o amintire. Atunci când statul sovietic nu se destrămase încă, am avut ocazia să trec prin Chișinău. Intrând într-un magazin alimentar și întrebând-o pe vânzătoare dacă vorbește cumva românește, a răspuns sec: „Diloc. Numai moldovinești, da înțăleg șî românești cî samână”.
Mesajul pro-european al noii președinții moldovenești este implicit și unul pro-românesc. Este acelaşi mesaj, în care încape și venerarea lui Ștefan cel Mare, și cinstirea lui Mihai Viteazul, și respectul pentru Matei Corvin, în egală măsură.
Republica Moldovenească Nistreană și „Țara dintre râuri”
Istoricii sovietici numeau adesea Moldova din stânga Prutului cu termenul „междуречья”, adica transliterat „țara dintre râuri”. Un observator fin poate ușor reține disprețul cu care era privit faptul că hotarele țării includeau și o fășie din stânga Nistrului, dincolo de „междуречья”.
Moldova mușatinului Bogdan, a lui Alexandru cel Bun, a Lăpușneanului, a lui Ioan Vodă și a celorlalți câți au mai urmat niciodată nu și-a întins hotarele dincolo de Nistru. Acolo și-a făcut Lenin, prin 1924, un minuscul stat sovietic, așa zis moldovenesc, ca o amenințare la adresa Basarabiei românești, a cărei anexare o revendica.
Așa zisa Republică Moldovenească Nistreană, autoproclamată acolo în zilele noastre și nerecunoscută de nimeni în afara Rusiei, este în total contratimp cu „Țara dintre râuri” și cu văditele valențe pro-europene ale acesteia.
Aici își avea Dodon bazinul său electoral. Fără votul pro-rus al „nistrenilor”, Maia Sandu ar trona cu o majoritate de vreo 70%, zdrobitoare față de Dondon și de electoratul pro-rus.
Așa zisa Republică Nistreană este o povară pentru ”Țara dintre râuri”, atât din punct de vedere politic, cât și economic, dar nimeni nu-și poate permite să se dezică de o parte a teritoriului național, afectând integritatea teritorială a țării. Soluționarea unui statut acceptabil pentru așa-zisa Republică Nistreană ar putea fi provocarea cea mai grea în politica internă a noii președinții de la Chișinău.
Mesajele externe ale alegerilor de la Chișinău
Fără îndoială, reușita atât de categorică a doamnei Maia Sandu la scrutinul de duminică atrage atenția nu numai în spațiul ex-sovietic din centrul și sud-estul Europei, ci și în întreaga Uniune Europeană, spre care se îndreaptă viziunea politică a Republicii Moldova.
Este momentul ca Maia Sandu să aibă înțelepciunea de a specula evoluția micuțului său stat, pe care un președinte nou și activ l-ar putea ridica la dimensiuni europene.
Poate, înainte de toate, ar fi pragmatică o vizită la București. A mai fost recent în capitala României, a avut contacte la nivelul Guvernului, dar poate vizita ar căpăta altă pondere la o întâlnire cu omologul Iohannis, cu care ar putea puncta probleme precum cea a autostrăzii „Unirea”.
Nu este neglijabil efectul de imagine pe care doamna Sandu l-ar obține la Chișinău, vestind că a convenit cu privire la infrastructura care va lega Chișinăul cu întreaga Europă, prin Târgu Mureș și Oradea – lucru greu de închipuit că l-ar fi putut atinge Dodon sau Voronin, cu viziunea lor rusofilă.
Ar trebui să urmeze o vizită și la Bruxelles, chiar dacă Republica Moldova nu este (încă) membră a UE. Însoțită de specialiști, ar putea puncta modalitățile prin care micuțul stat dintre râuri ar putea fi sprijinit de Bruxelles, pentru o scurtă autostradă Ungheni-Chișinău, ca un fel de terminal strict necesar al autostrăzii românești.
Dar niciun mesaj al Chișinăului în exterior nu pare așa vibrant, cum cred că se simte în aceste zile la Minsk. Mesajul ar fi scurt. Cam așa: „Totuși, se poate!”. Dodon era în aceleași excelente relații cu prietenul Putin, ca și Lukașenko. Fiecare vizita Kremlinul din când în când, fiecare se întorcea de acolo cu sfaturi și speranțe.
Sfaturile au pompat energie la Minsk, dar n-au fost de folos la Chișinău. Dodon n-are nici azi bărbăția să-și recunoască înfrângerea, dar a vorbit pentru el purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin care a anunțat luni oficial: „Rusia respectă alegerea poporului Republicii Moldova şi speră că va stabili o relaţie de lucru cu Maia Sandu, candidata care l-a învins pe preşedintele în funcţie Igor Dodon”.
Asta în limba schilleriană sună cam așa: „maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”.
Din acest moment, Dodon a devenit istorie. Pe podium a apărut Maia Sandu, admirată de Europa, recunoscută de Rusia și legitimată în țara sa cu o majoritate peste așteptări. Are în mână toate cărțile. Succesul depinde de cum va ști să le joace.