Închiderea strâmtorii Ormuz este una dintre cele mai previzibile „probleme neprevăzute” din istorie.
Decenii la rând, specialiştii au speculat posibilitatea ca, în caz de război, Iranul să blocheze această cale navigabilă îngustă prin care trec 20% din exporturile mondiale de petrol.
Donald Trump a fost avertizat cu privire la pericolul pentru strâmtoare, pe măsură ce Statele Unite și Israelul se pregăteau să atace Iranul. Totuși, președintele american a ignorat aceste avertismente, prezicând în schimb că republica islamică va ceda rapid.
Un conflict cu Iranul, început cu obiective militare vagi, are acum un scop clar și primordial: redeschiderea strâmtorii Ormuz. Ironic și frustrant, singurul motiv pentru care strâmtoarea este închisă este că SUA și Israelul au declanșat războiul.
Nu este în puterea lui Trump să redeschidă această rută maritimă vitală doar prin declararea victoriei și retragerea trupelor. Războiul său cu Iranul - și, în special, problema strâmtorii Ormuz - va defini restul mandatului său și poate îi va bântui şi pe succesorii săi, scrie Gideon Rachman pentru Financial Times.
Criza imediată și dilema strategică
Închiderea strâmtorii creează atât o criză imediată, cât și o dilemă strategică pe termen lung.
Problema actuală este că, cu cât rămâne mai mult închisă, cu atât mai mare este riscul unei recesiuni globale.
Dilema viitoare este că Iranul știe acum că controlul asupra strâmtorii îi conferă o pârghie uriașă asupra economiei mondiale. Chiar dacă își relaxează temporar controlul, poate să-l reînnoiască oricând în viitor.
Dificultățile redeschiderii strâmtorii sunt deja evidente. Iranul nu trebuie să scufunde sau să împiedice fiecare petrolier care trece; seria de atacuri deja efectuate și amenințarea altora noi au fost suficiente pentru a determina proprietarii de nave, echipajele și asigurătorii să evite zona.
Bombardamentele intensive asupra infrastructurii militare iraniene — sau chiar o posibilă ocupație americană a insulei Kharg, crucială pentru exporturile de petrol ale Iranului — nu reprezintă o soluție directă la problema Ormuz.
Republica islamică dispune de multe opțiuni militare pentru a amenința traficul prin strâmtoare, inclusiv mine submarine, rachete și drone. Iranul are o expertiză deosebită în războiul cu drone; iar dovada e că dronele Shahed au fost cruciale în războiul Rusiei împotriva Ucrainei.
Trump solicită acum aliaților Americii să-şi trimită ei forțele navale pentru a sparge blocada iraniană asupra strâmtorii. A apelat chiar și la chinezi.
Marea Britanie, Uniunea Europeană și China au un interes real în redeschiderea strâmtorii Ormuz, dar e pe deplin justificat să ezite să își pună forțele navale în pericol pentru a rezolva o problemă pe care nu au creat-o și pe care marina americană nu o poate rezolva singură.
Un an de tarife, amenințări și insulte din partea administrației Trump către aliații europeni a epuizat, de asemenea, bunăvoința față de Washington.
De asemenea, aliaţii știu că orice forță navală care ar acționa în strâmtoare ar fi extrem de vulnerabilă la atacurile iraniene și ar trebui să mențină operațiunea timp de luni de zile.
Statele Unite ar putea lua în considerare și utilizarea trupelor terestre pentru a securiza coastele din apropierea strâmtorii. Dar o decizie de a trimite trupe pe teren în Iran ar însemna inevitabil mai multe victime americane și nu ar garanta nici măcar obiectivul limitat de redeschidere a strâmtorii.
Dincolo de criza imediată, există problema pe termen lung.
Prin asasinarea liderilor iranieni și clarificarea faptului că schimbarea regimului este un obiectiv al războiului, SUA și Israelul au schimbat permanent structura de stimulente a Iranului.
Înainte de acest război, regimul iranian avea încă motive să evite o confruntare totală cu SUA, care ar fi fost consecința inevitabilă a închiderii strâmtorii.
Acum, însă, gândirea Iranului s-a schimbat. Așa cum a explicat Simon Gass, fost ambasador britanic la Teheran, efortul lui Trump de a răsturna guvernul iranian „este momentul în care regimul concluzionează că aceasta este potențial o luptă până la moarte și că, prin urmare, trebuie să folosească toate mijloacele disponibile, iar închiderea strâmtorii Ormuz este unul dintre acestea”.
Moderaţii iranieni, care susțineau anterior diplomația cu Occidentul, au fost probabil reduşi la tăcere de faptul că SUA au atacat în timp ce negocierile erau încă în desfășurare.
Chiar dacă republica islamică decide, la un moment dat, că are interesul să redeschidă strâmtoarea Ormuz, va dori întotdeauna să păstreze opțiunea de a o închide din nou ca amenințare vizibilă pentru a descuraja agresorii.
Statele Unite și vecinii bogați ai Iranului din Golf - care continuă să se confrunte cu atacuri zilnice de drone și rachete - vor avea astfel o dilemă pe termen lung: încearcă să ajungă la un acord cu regimul iranian actual, în speranța de a-l convinge să nu mai închidă strâmtoarea, sau insistă și mai mult pentru schimbarea regimului în Iran, acceptând toate riscurile unui conflict militar prelungit și al haosului regional?
Republica islamică suferă în prezent o lovitură economică și militară masivă. Dar, demonstrând lumii — și sieși — că închiderea strâmtorii Ormuz reprezintă o amenințare reală și concretă, Iranul a descoperit un puternic factor de descurajare pe viitor, complet independent de armele nucleare.
Dacă regimul va supraviețui acestui război, s-ar putea să iasă întărit pe plan internațional.
B.B.