Politichie versus tehnocrație

octavian.serban

Președinte KNOMACONS

Octavian Șerban este cercetător, profesor și doctor în economie, specializat în managementul cunoașterii, dezvoltare regională și politica de productivitate și competitivitate, autor al publicației ”Knwoledge Economy Pyramid: transforming knowledge value in increasing productivity and competitiveness”.

În plină campanie electorală, vedem un președinte angajat cu normă întreagă în promovarea ”partidului meu”, un prim-ministru în delir propagandistic și o mulțime de oficiali, membri de partid, care nu se sfiesc să folosească poziția, logistica și însemnele recunoscute ale statului în lupta politică.

Justificarea că așa au făcut și PSD-iștii sau că Trump, Salvini, Johnson, Putin și alții au făcut și mai rău nu îi scuză pe oficialii români să sfideze regulile democrației și să amestece politicianismul cu rigorile profesionale cerute pentru poziția pe care o ocupă.

Istoria îl trimite pe fiecare acolo unde îi e locul, numai că astfel de derapaje duc la pierdere de timp și oportunități.

Așa reiese în mod limpede care este diferența între om politic și politician: politicianul este acel individ care ocupă o funcție în stat în virtutea prerogativelor primite de la partid, exclusiv pe baza muncii anterioare prestate în cadrul grupării politice, nu și a exigențelor carierei profesionale, și care umple cu tupeu, propagandă, manipulare golul de competență cerut de statutul de om politic.

Banii sunt ai României

Președintele Iohannis se laudă nemeritat că a adus cele 80 de miliarde de euro de la Bruxelles, ignorând modul în care funcționează instituțiile europene, procesul de derulare a programelor multianuale și mecanismele alcătuirii bugetului și negocierilor la un asemenea nivel.

Și cu Iohannis și fără, România ar fi primit aceleași alocări, cu singura diferență că, dacă erau PSD-iștii la butoane, oficialii europeni le-ar mai fi arătat puțin pisica, adică le mai dădeau un to do list în 10 puncte. 

ADVERTISING

România pierde timp prețios în încleștarea ieftină de orgolii politice în debut de campanie electorală.

Sunt două tabere mari care au pus literalmente țara pe butuci, iar acum trag de stârvul sângerând al unui popor dezorientat, sufocat de mesaje propagandistice și înăbușit într-un trai cu aspirații primare: mâncare, circ, căldură, apă caldă.

Cine a purtat mască la cârciumă și cine nu, câte ziduri are un supermarket și câți pereți o amărâtă de piață, la ce etaj se aude muzică și cine e Cenușăreasa care umblă pe străzi fără țidulă în buzunar după ce orologiul a bătut?

Pe fondul ăsta ne prăbușim economic și social într-o prăpastie în care jocul perfid al acelorași actori ne-a băgat și același joc cinic ne va scoate, chipurile, în virtutea unui clișeu obosit, alternanța la guvernare.

Auzim, fără pic de rușine, justificări puerile: traseiștii noștri sunt mai deștepți decât ai voștri, împrumuturile pe care le facem noi sunt mai sofisticate decât ale voastre, Zegrean e mai ortoman decât Iordache.

Mult așteptata schimbare întârzie să vină pentru că la luarea deciziei nu contribuie argumentele tehnice, profesionale, ci doar cele politicianiste, speculative, de conjunctură.

Tocmai de aceea, având în vedere apropiatele alegeri, ar fi bine să auzim argumente reale în dezbaterile politice, creionarea unei arhitecturi politice și administrative fluente, planificarea unor politici publice detaliate pe obiective, acțiuni, bugete, oameni, responsabilități, impact.

Transmisiunile televizate sunt oprite brusc la ceas de fiecare seară, și vedem tripleta Iohannis, Orban, Cîțu cum se opinteşte să ne vâre o statistică extrem de volatilă potrivit căreia economia României își revine.

Mai vin și un Dancă și o Turcan care ne vorbesc de la Guvern de minunatele realizări și, astfel, vedem în spledoarea ei mașina propagandistică turată la maximum, numai că rezultatele lipsesc cu desăvârșire.

Stimați politicieni, soluția nu este mângâiatul pe creștet al domnului Goe, ci reforma. Poate mă ajutați și pe mine să înțeleg, după atâta guvernare PNL-istă și PSD-istă, unde sunt reformele pe care le-ați realizat, ce transformări structurale a suferit economia, ce schimbări strategice au avut loc în educație, cercetare, sănătate, agricultură etc, sau de ce suntem pe ultimul loc în UE la productivitate, competitivitate, inovativitate, educație, nivel de trai, sănătate etc?

România pierde șanse reale

De-a lungul timpului, am justificat prezența mea pe această platformă prin încercarea de a transmite, într-o formă concisă și digerabilă, soluții tehnice care să poată duce la fundamentarea unor decizii politice legate de dezvoltarea economică și socială.

Dacă data trecută am încercat să le povestesc guvernanților cât de importantă este abordarea productivității și competitivității într-o cheie recunoscută pe plan internațional, acum mă voi rezuma la o soluție concretă pentru fluidizarea procesului de folosire a fondurilor europene pentru dezvoltarea țării.  

Dar înainte de a trece la subiectul fondurilor europene, referitor la tema precedentă a productivității și competitivității, în cifre, vă dau doar două exemple recente: gigantul sud-coreean LG a ales Polonia pentru o investiție de 1 miliard de euro într-o fabrică de baterii, iar concernul german Volkswagen a ales Slovacia pentru o investiție de 1 miliard de euro în fabrici pe care a renunțat să le mai facă în Turcia.

Asta, doar așa, ca să înțeleagă și guvernanții noștri nivelul la care se discută când vorbim de organizarea productivității și competitivității sub formă instituțională, strategică și funcțională.

România pierde șanse reale, în multe alte domenii (IT, bio-tehnologie, inteligență artificială, materiale noi etc,) doar pentru că niște politruci care preiau alternativ frâiele statului nu înțeleg unde este miza incompetenței, politicianismului și ignoranței lor.

De dragul dezvoltării sustenabile, poate am fi îngăduitori cu Iohannis în risipa de gesturi pe care le face în încercarea de a ne convinge că el este eroul providențial care aduce sacul de 80 de miliarde de euro și îl pune pe masa Guvernului.

Numai că, exact ce spuneam mai devreme, pe de-o parte, banii ăştia sunt ai României, iar pe de altă parte, politicianismul nu ține loc de competență.

Suma de 80 de miliarde de euro este alocată României într-un anumit context legat și de criza pandemică, iar în total suma aceasta reprezintă mai mult decât a primit România în ultimii 14 ani, începând cu 2007, momentul aderării la UE.

Or, este bine cunoscut travaliul prin care am trecut în utilizarea acestor fonduri, într-un interval destul de generos de timp, iar rezultatele sunt foarte puțin vizibile.

În schimb, slaba organizare, ineficiența aparatului administrativ, desele schimbări politice, inconsecvența, incompetența și politicianismul au fost factori determinanți în performanța slabă de absorbție a fondurilor și chiar pierderea a miliarde de euro din lipsa capacității de a genera proiecte.

Dintr-o dată, ne trezim cu 80 de miliarde de euro, de la nașul mare, și nimeni nu-și pune problema ce urmează, în ce mașinărie șleampătă vor intra și ce interese politicianiste vor păstori acești bani. Simplul balet pe care îl fac premierul și ministrul de resort nu ține loc de competență sau de capacitate de a genera proiecte finanțabile.

Problemele României cu fondurie UE ţin de procesul de evaluare

În materie de fonduri nerambursabile, din punct de vedere strict tehnic, sunt multe aspecte pe care le-aș putea detalia: de ce nu simplificăm procedurile, de ce nu standardizăm operațiunile, de ce nu desăvârșim funcționalitatea sistemului de management informatic, de ce nu facem o planificare riguroasă de lansare pe programe, axe, obiective... și mulți alți de ce?

Evident că într-un asemenea cadru larg de dezbatere este ineficient să le discutăm pe toate, tocmai de aceea, mă voi opri doar la procesul de evaluare.

În perioadele anterioare, evaluarea proiectelor depuse în cadrul unui apel a durat chiar și 3 - 4 ani. Închipuiți-vă, în mediul antreprenorial, să faci acum niște socoteli, iar răspunsul să-ți vină după 4 ani.

Nu mai vorbesc de cercetare, infrastructură sau sănătate. De ce s-a întâmplat asta? Păi e foarte simplu:

  • Pentru că nu s-au calibrat apelurile, au fost și cazuri în care cererea a depășit de 10 ori bugetul alocat; asta înseamnă că în loc să am 100 de firme care să depună aplicația, am avut 1.000, ceea ce a îngreunat procesul de evaluare de 10 ori;
  • Nu a fost adoptată o procedură flexibilă de evaluare – de pildă, pentru proiecte complexe, evaluarea în două trepte, așa cum este pe Orizont 2020, adică ceri niște descrieri sumare în prima etapă, iar dacă propunerea promite, intri în etapa a doua doar cu proiectele fezabile și le soliciți toată documentația; nu pui toți solicitanții pe jar și le ceri studii complexe de fezabilitate, impact de mediu, planuri de afaceri etc., pe care aceștia cheltuiesc sume considerabile, apoi îi bagi pe toți într-o căciulă din care finanțezi doar 2-3 dintre ei, iar restul îi lași cu ochii în soare și cu pagubă, de multe ori, din bani publici;
  • Lipsa de programare riguroasă și de consecvență din partea autorităților - potențialii beneficiari au stat pur și simplu la pândă, cu ochii pironiți pe Internet sau cu timpanul lipit de difuzoare, ca să afle când se mai deschide un nou apel;
  • Lipsa de competență tehnică în elaborarea ghidurilor și a documentației de aplicare – ministerele nu au beneficiat de competența unor specialiști (tehnicieni), iar ghidurile sunt scrise de funcționari care sunt într-o ceață totală în ceea ce privește rigorile realizării unor proiecte care pot fi implementate cu ușurință;
  • Pentru evaluarea proiectelor s-a apelat la mijloace și metode care țin mai degrabă de organizarea tarabelor de zarzavat din piață – s-au deschis mii de proceduri de achiziție publică a serviciilor de evaluare, separat pe fiecare apel, iar acestea au fost adjudecate de te miri cine, firme de prin apartamente de bloc care, pentru că nu aveau capacitate, la rândul lor, după ce câștigau licitația, angajau tot felul de indivizi fără nicio pregătire în domeniu, iar apoi erau puși să evalueze pur și simplu proiectele;
  • Contractele de finanțare erau semnate pe baza evaluării făcute de oameni nepregătiți, iar odată bătut în cuie un contract de finanțare, problemele din evaluare se rostogoleau în tot sistemul de monitorizare și control, având efecte devastatoare în ceea ce privește calitatea proiectelor și a rezultatelor acestora;
  • Performanța scăzută și erorile au fost taxate de organele de audit, ceea ce a dus, de multe ori, la întreruperi, suspendări, recuperări de sume, reperformări, corecții etc.
  • Criteriile de evaluare sunt foarte evazive, interpretabile și acordarea punctajului este grav afectată de subiectivism;
  • Lipsa de rigoare în elaborarea documentației duce la un proces continuu de clarificări, notificări și acte adiționale care sufocă un mecanism și așa destul de firav și nefuncțional;

Aș putea continua lista până mâine, atâtea probleme sunt, din punct de vedere tehnic, numai la una dintre operațiunile care intervin în procesul de absorbție a fondurilor europene.

În fanfaronada asta electorală, la fel ca și în cele precedente, nimeni nu-și bate capul să reașeze din temelii întregul angrenaj pe baza rigorilor de eficiență, competență, eficacitate și impact.

Cele 80 de miliarde de euro, trâmbițate și pieptănate cu sârg, au toate șansele să se transforme în piatră de moară legată de piciorul unui aparat administrativ ineficient, girat de politicianismul guvernanților de conjunctură, incapabili să adopte un program de reforme la nivel național.

Ce e de făcut

Cum ar fi, de exemplu, ca în loc să umple paginile de propagandă ale ministerului, ministrul Fondurilor Europene să încerce să rezolve adevăratele probleme ale procesului de absorbție?

Și, pentru că tot ne-am oprit la analiza unui crâmpei din multitudinea de probleme perpetuate în managementul fondurilor europene, pentru rezolvarea problemelor de evaluare există și soluții, ca de altfel și pentru problemele de gestiune informatizată, simplificare, standardizare etc.

Pentru procesul de evaluare, pe baza unei planificări riguroase, măcar pe un an, calendarul apelurilor să fie foarte clar și aplicat întocmai, astfel încât necesarul de servicii de evaluare să poată fi calculat cu exactitate, iar autoritățile să recurgă la acorduri cadru încheiate cu instituții capabile și responsabile, care să furnizeze un nivel ridicat de profesionalism, competență și exigență. Există astfel de instituții și ele se numesc universități.

În loc să aruncăm cu banii în buzunarele unor patroni de firme obscure care pretind capacități neprobate, este mult mai eficient să folosim resursa din mediul academic care aduce gradul de exigență cerut și are capacitatea de evaluare pentru un nivel complex de solicitare, un volum ridicat de muncă și flexibilitate în ceea ce privește diversitatea de proiecte care sunt depuse pentru obținerea finanțării.

Nu mai vorbesc de responsabilitate: una e să alergi după Tom și Jerry SRL că nu și-a făcut treaba și să încerci să-i iei boii de la bicicletă după terminarea contractului și alta e să ai ca partener o instituție academică cu notorietate și prestanță într-un anumit domeniu!

Problema achizițiilor publice este una fundamentală, mai ales în mecanismul de absorbție a fondurilor europene.

Nu pretinde nimeni să se încalce legislația prin îngrădirea liberului acces, a șanselor egale sau a nediscriminării. Dar de ce să scot la licitație după ureche o mie de contracte la care se pot califica chipurile o mie de furnizori cu o capacitate și o capabilitate redusă, în loc să închei un acord cadru pentru totalitatea serviciilor de evaluare, să zicem pe o întreagă axă, pe un an, iar competiția să fie deschisă și cât se poate de transparentă pentru furnizori de un anumit nivel, precum cel al instituțiilor din mediul academic.

În acest fel, pe lângă beneficiul unor servicii de calitate furnizate într-un timp redus, universitățile ar atrage fonduri suplimentare la un buget și așa destul de anemic, iar performanța cercetătorilor sau profesorilor angrenați în procesul de evaluare ar genera și un climat competitiv cu rezultate pe măsură.

Lipsa de calitate în actul de educație ține, în mare măsură, de resursele bugetare limitate. De atâția ani, nu se gândește nimeni să faciliteze accesul universităților la activitățile administrative și economice din România, pe bază de contracte comerciale.

Prin acest demers se pot rezolva foarte multe din constrângerile financiare din mediul academic, calitatea serviciilor este net superioară, iar implicarea efectivă a cadrelor universitare ar genera și un efect stimulativ în mediul academic.

Cum ar fi ca elaborarea strategiilor pe care autoritățile aruncă atâția bani la tot felul de firme mai mult sau mai puțin obscure să fie fundamentată după criterii de rigoare științifică, iar luarea deciziilor la nivel guvernamental să nu mai fie o procedură îmbibată în politicianism, preferințe subiective sau emoții conjuncturale, ci rezultatul unor procese tehnice, profesionale, specializate?

În consecință, domnule Iohannis, înainte de alegeri umflați un elefant de 80 de miliarde de euro, iar după, vă chinuiți să-l băgați în sufrageria lui Orban, iar ministrul de resort, îmbujorat de emoție, uită că nu are capacitatea să preia acest mastodont.

Dar ce contează ce va urma, febra momentului agită adrenalina politicianistă în așa măsură, încât nu mai merită să gândim pe termen lung!

Ne tragem cartușul acum, intrăm în scenă încă patru ani, după care obosim, ne retragem puțin în umbra Parlamentului sau pe la Bruxelles și îi lăsăm pe PSD-iști să mai găsească un Dragnea... sau poate iese din pușcărie și revine chiar el!

Citeşte interviul zilei pe SpotMedia.ro: Revoluția lui Ilie Bolojan. Banii celor plătiți degeaba merg la investiții- 6 milioane de euro! – Interviu video


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇