În viața de zi cu zi, avem tendința să simplificăm explicațiile pentru comportamentele celorlalți: „E copil, normal că nu ascultă”, „E adolescent, normal că nu gândește în perspectivă”, „E adult, e obosit, de aceea e nervos”, „E bătrân, normal că e morocănos”. Aceste afirmații conțin un sâmbure de adevăr, pentru că fiecare etapă de viață are particularitățile sale psihologice.
Dar, din perspectiva psihoterapiei adleriene, vârsta nu poate fi privită ca un alibi pentru orice comportament. Omul este o ființă orientată spre sens și spre relație. El nu reacționează doar în funcție de biologie și vârstă, ci și în funcție de structura personalității, de valorile asumate și de felul în care a învățat să fie prezent în comunitatea sa.
Etapele dezvoltării și specificul lor
Copilăria
În copilărie, nevoia de explorare și curiozitatea domină. Copilul „nu ascultă” nu pentru că ar fi sfidător prin definiție, ci pentru că testează limite, caută să înțeleagă regulile lumii.
Este etapa în care se formează primele modele de relaționare și primele experiențe de apartenență: copilul învață că nu este singur, ci parte dintr-o rețea de legături.
Adolescența
Adolescența este perioada în care se caută identitatea și se exersează independența. Emoțiile sunt intense, iar consecințele, pe termen lung, greu de anticipat. „Este doar adolescent” nu explică suficient – pentru că aici se văd primele semne ale caracterului și ale modului în care tânărul a învățat să se raporteze la ceilalți.
Dacă în copilărie a simțit încurajare și apartenență, adolescentul va fi mai responsabil, chiar și în încercările sale de a fi diferit.
Vârsta adultă
Maturitatea aduce responsabilități multiple – muncă, familie, comunitate. Explicația „sunt obosit” pentru lipsa de răbdare sau pentru izbucniri repetate poate fi parțial adevărată, dar nu suficientă.
Adultul are deja resursele cognitive și emoționale pentru a găsi strategii de reglare. Modul în care își folosește aceste resurse ține de caracter și de felul în care se raportează la valorile sale.
Vârsta a treia
Înaintarea în vârstă vine cu pierderi și schimbări: corpul obosește, rolurile sociale se restrâng, iar uneori apare teama de singurătate. Nu toți vârstnicii devin însă triști sau morocănoși. Unii găsesc resurse de umor, de generozitate și de implicare.
Diferența vine, din nou, din personalitate și din modul în care s-a cultivat, de-a lungul vieții, sentimentul de apartenență la ceilalți.
Personalitatea – nucleul dincolo de vârstă
Personalitatea este ansamblul de trăsături care ne însoțește pe tot parcursul vieții și se manifestă prin trei dimensiuni fundamentale:
- Temperamentul – latura dinamico-energetică
Temperamentul reprezintă fundamentul biologic al felului în care reacționăm la stimuli și la situațiile de viață. El se exprimă prin ritmul, intensitatea și tonalitatea emoțiilor și comportamentelor. Unii oameni au un temperament mai coleric, reacționând rapid și intens atunci când sunt frustrați, alții au o predispoziție mai calmă, răspunzând cu răbdare chiar și în condiții de presiune.
Deși structura temperamentală nu se modifică radical, ea poate fi modelată prin educație și experiențe. De pildă, un copil impulsiv poate învăța, cu sprijin adecvat, să-și canalizeze energia în sport sau activități creative, dezvoltând astfel autocontrolul.
2. Caracterul – latura relațional-valorică
Caracterul reflectă ceea ce suntem în raport cu ceilalți și se conturează prin interacțiunile noastre în familie, școală și comunitate. Este dimensiunea unde se manifestă valorile, atitudinile și capacitatea empatică, adică acea punte care ne leagă de spiritul comunitar. Un caracter sănătos presupune nu doar onestitate față de sine, ci și responsabilitate față de ceilalți.
De exemplu, un adolescent care a interiorizat valorile respectului și ale solidarității va ști să-și exprime nemulțumirile fără a-i răni pe cei din jur, chiar și atunci când trece prin frământări specifice vârstei.
3. Aptitudinile – latura instrumental-operațională
Aptitudinile sunt ansamblul capacităților intelectuale și practice prin care fiecare dintre noi își pune amprenta asupra lumii. Ele devin cu adevărat relevante atunci când sunt ghidate de valorile personale și către un sens personal. Un talent poate fi orientat către construcție și contribuție sau, dimpotrivă, poate fi folosit într-un mod distructiv. Alegerea depinde de caracter.
De exemplu, un adult cu aptitudini de lider poate mobiliza un grup pentru a dezvolta un proiect comunitar sau, în lipsa unei ancore valorice, poate manipula și exploata aceeași energie pentru scopuri egoiste.
Perspectiva adleriană: spiritul comunitar și empatia
Alfred Adler, fondatorul psihologiei individuale, spunea că sănătatea psihică se măsoară prin capacitatea de a simți că faci parte dintr-un întreg și de a contribui la el. Acesta este spiritul comunitar (Gemeinschaftsgefühl).
Un copil învață încă de mic dacă este valorizat, dacă se simte acceptat și încurajat. Din această experiență se naște empatia – capacitatea de a-l vedea pe celălalt ca fiind la fel de important ca tine.
Atunci când spiritul comunitar lipsește, orice vârstă devine o scuză pentru comportamente individualiste, impulsive sau chiar agresive.
Un adolescent fără repere relaționale sănătoase poate crede că este justificat să provoace, să șocheze sau să ignore consecințele asupra altora.
Un adult lipsit de empatie poate justifica lipsa de respect prin oboseală.
Un vârstnic care s-a înstrăinat de ceilalți poate transforma singurătatea în amărăciune și respingere.
Dar atunci când spiritul comunitar este prezent, indiferent de vârstă, omul găsește sens, se simte responsabil și caută să contribuie. Adolescența poate deveni o etapă a creativității, nu a distrugerii; maturitatea – un timp al grijii pentru ceilalți, nu al cinismului; iar bătrânețea – un timp al generozității și al împărtășirii înțelepciunii.
Etapele vieții oferă un cadru, dar nu explică totul. În spatele vârstei se află personalitatea – cu temperament, caracter și aptitudini – și mai ales felul în care omul se raportează la comunitatea sa.
A spune „e copil, e adolescent, e adult, e bătrân – de aceea e așa” înseamnă a reduce complexitatea vieții umane la un singur factor. Din perspectivă adleriană, contează la fel de mult cum a fost crescut sentimentul de apartenență, cât de mult s-a cultivat empatia și ce valori s-au interiorizat.
Vârsta explică, dar nu scuză. În fiecare etapă de viață, omul rămâne o ființă socială și responsabilă, chemată să-și pună amprenta în comunitatea sa. Și tocmai aici se află libertatea noastră: indiferent de ani, putem alege să ne raportăm la ceilalți cu respect, empatie și spirit comunitar.